Vã rugãm sã vã ridicați în picioare, intrã onorabilul judecãtor.

Fãrã sã pricepi de unde vine vocea și fãrã s-o recunoști, îți faci loc prin spatele pupitrului și te așezi pe impunãtorul jilț de unde se împarte dreptatea. Roba îți apasã greu pe umeri, de parcã n-ar fi fãcutã din pânzã, ci din oameni vii. În salã – nimeni. Saluți reverențios și te așezi, convins cã vei face dreptate. Te vei lãsa surprins de adevãr, îți spui, oricât de dureros ar fi. Vei avea puterea sã-l recunoști și, în baza lui, vei da sentința fãrã echivoc pe care toatã lumea, în frunte cu tine, o așteaptã cu nerãbdare.

Apoi începe procedura și nu mai înțelegi nimic. Avocatul apãrãrii, martorii, acuzarea, toți seamãnã leit cu tine. Fiecare, purtându-și hainele și gândurile, aduce argumente pentru câte un adevãr de netãgãduit. Toți te vor de partea lor și reușesc sã te convingã, pânã la urmãtoarea depoziție sau pânã la o nouã pledoarie, cã au dreptate.

În boxa acuzaților – tot tu. Uneori îți pari resemnat, alteori revoltat. Ba îți surâzi superior de dupã balustradã, ba îți lași privirea în podea, cãlcatã în picioare de vreun martor care, surprinzãtor, are toate semnalmentele tale.

Au existat zeci de termene și zeci de amânãri în acest proces. Primele au fost cerute de avocatul apãrãrii, tu-ul acela fricos de adevãr, gata sã te scape de condamnare prin orice mijloace. Erai gata sã te declari nevinovat și ai fi fãcut-o dacã procurorul, un alt tu, deosebit de riguros, nu și-ar fi pregãtit între timp o pledoarie imbatabilã. Atunci ai cerut tu însuți, de la prezidiu, o amânare, sã se mai strângã probe.

Vezi si:  Despre singuratate si ideea de a avea nimicul

deliDupã o vreme, când sosiile tale au revenit pe bãncile tribunalului, au adus specialiști de toate felurile și numeroși noi martori oculari, dintre care unii erau chiar tu, alții – persoanele tale cele mai apropiate. Apãrarea și acuzarea s-au întors cu probe foto și video, cu melodii și cu citate celebre, cu o listã de lecturi utile și cu obiecte mici, incriminatoare sau justificatoare.

Procesul se complicase deja peste așteptãri. Unul câte unul, martorii înșiși au devenit suspecți, iar avocații pãrților au fost revocați sub prezumția lipsei de integritate. Înainte sã dai un verdict în privința ta ai cerut punerea sub acuzare a tuturor celor implicați în proces. Oricare dintre ei ar fi putut, în definitiv, sã compromitã istoria, sã-i schimbe desfãșurarea, punându-te în imposibilitatea de a mai face ceea ce ar fi fost corect, natural și evident de fãcut.

Apoi într-o zi, pe când nimeni nu mai știa la a câta înfãțișare erați, ai cerut sã se facã liniște în salã și ai anunțat cã te vei retrage timp de câteva ore pentru deliberãri. Tuturor le pãreai luminat, hotãrât, gata de acțiune. Gândul ãsta le-a turnat o smoalã de spaime în oase. Tuturor, în afara celui din boxa acuzaților. El a fost singurul care a înțeles cã, odatã plecat de la prezidiu, o sã-ți atârni roba în cui și n-o sã te mai întorci niciodatã în tribunal. Deliberarea asta n-avea sã se mai termine.

Te-ai ridicat salutând reverențios și ai pornit prin spatele prezidiului spre cabinetul tãu, vecin cu sala de judecatã. În drum i-ai aruncat o privire desenatorului de la marginea primului rând, iar el te-a privit înapoi de dupã ni?te coli mari, cu spatele alb. Când ai trecut de el ți-ai întors capul, curios sã vezi ce desenase. Era un autoportret. Se pictase pe el în boxa acuzaților, desenându-te așa cum ai fi vrut sã fii dintotdeauna.

Vezi si:  Ce suntem si pe unde ne-am pierdut, oare, esenta?