Parada sufletelor pe strazi mohorate
Oraşul s-a cufundat, obosit, în tăcere. A îngheţat şi-a murit pe jumătate, aşa cum mor cuvintele când nu mai au destulă putere, atinse de tăcere. Aşa cum mor zâmbetele când speranţele se năruie-n faţa lor, fără milă. Aşa..
Pe străzile mohorâte se plimbă-n neştire suflete atinse de frig. Suflete grăbite, suflete întârziate, suflete plictisite, suflete obosite, suflete revoltate, suflete tristeţe, oameni.
Mie cel mai mult îmi plac sufletele care se ţin de mână. Se strâng ca şi cum toată dragostea lor s-ar aprinde, mai voioasă ca niciodată, într-un joc de flăcări iubăreţe ascuns între palmele lor. Îi privesc şi zâmbesc, în timp ce vântul aspru-mi domoleşte, blând, gândurile agitate. Câteodată mă tem pentru fericirea lor perfectă. Pentru împlinirea lor cu fisuri. Pentru soarta lor. Mă gândesc mereu că e atâta rău în lume care le-ar putea frânge cu uşurinţă aripile fragile, pătate de iubire. Şi că nu e drept.
Cu disperare, însă, privesc spre inimile mult prea frânte ca să mai spere, ai căror paşi lasă-n urmă o dâră-nsângerată de dezamăgire. Optimismul pierde teren, iar speranţa a devenit iluzia întunecată a resemnării inutile. Pentru ele am încredere. Zâmbesc, ştiind că la colţ îi va izbi puternic fericirea. Şi împlinirea visurilor.
Şi mă gândesc că orice problemă îşi are o rezolvare-n ceva. Că oricât de greu ne-ar fi, există pentru fiecare o luminiţă care pâlpie slab, dar care ne-ncălzeşte sufletele hoinare. Că aşa cum perfecţiunea nu există, nici imposibilul nu există şi că asta ne uşurează cu mult existenţa.
