E întuneric. E atât de întuneric încât simţi că ţi se întinde pe piele o negreală cleioasă. Un întuneric pe care şi negrul e invidios. Fără puncte albe. Doar cu puncte de suspensie. Întuneric de cărbune strâns de mineri fără lămpaş în sute de ani. Deschizi ochii şi încerci, cu fiecare clipire, să te obişnuieşti cu lumina. Vrei să crezi că, odată ce minutele trec, ochii tăi se vor obişnui cu obscuritatea densă. Nu ţine, mai încearcă. Şi ca să nu te mai oboseşti, nu te mai minţi. Ştii bine că pot trece şi zile şi ochii tăi nu vor vedea în întuneric. Şi atunci strigi. Şi speri. Chiar dacă ştii bine că nici asta nu o să ţină. E prea întuneric să te audă cineva. Şi chiar dacă te-ar auzi, crezi că ar ieşi din întunericul lor ca să ajungă la tine?

Şi atunci îţi faci planuri. La început timide, ezitante. Apoi pline de speranţă. Apoi măreţe. Te visezi stăpân peste lumină, într-o lume de un permanent alb scânteietor. Şi încerci să te ridici din amorţeala timpului în care ai aşteptat să se facă lumină. Şi cazi. Şi iar încerci. Şi iar cazi. Şi după osteneli infinite şi negre, accepţi să te târăşti. Pentru că trebuie să găseşti măcar un punct de sprijin. Dar în jurul tău e vid. Şi se umple doar rareori, de furie sau poate de lacrimi. De neputinţă şi de speranţă într-un ritm cilcic obsedant.

Şi renunţi până şi la mult-visatul punct de sprijin. Vrei doar o uşă, o portiţă, o gaură de cheie. Fantasmezi că apeşi clanţe care deschid lumini. Sau măcar o penumbră, acolo, un geam de puşcărie cu tot cu gratii. Ceva, orice, cât să ştii că mai e încă lumină. ?i bâjbâi. Şi înţelegi acum că nu lipsa luminii e cel mai rău lucru în întuneric, ci lipsa unui punct de sprijin, a unui ceva care să-ţi indice că ai un traseu, că te îndrepţi undeva. Şi ajungi să-ţi doreşti măcar un miraj, o fotografie cu lumina sau poate pe cineva povestindu-ţi despre ea. Şi continui să bâjbâi în bezna aspră. Ironic, dar nici nu poţi să numeri zilele care au trecut de când tot încerci, pentru că nu ai văzut de câte ori s-a făcut întuneric.

Şi îţi aminteşti lumina, aşa cum o ştii. După o ploaie caldă de vară, când ai căzut pe asfalt alergând fericit şi ţi-ai julit genunchiul şi sângele a început să picure, cald şi animat, pe ciorapul alb. În dimineaţa în care ai plecat cu tata în parc, şi toată lumina din toţi univerşii plus un infinit de univerşi plus unu plus unu se răsfrângea în şalul tău portocaliul. În nispul de la mare, în care făceai castele, sub atenta şi măiastra supraveghere a unei fiinţe căreia abia învăţaseşi să-i spui mama. Pe mâna fină cu miros de săpun de lăcrămioare a bunicii şi pe copertele cărţii răsfoite la ţară, într-o vară mai luminoasă decât toate celelalte. Pe aripile pescăruşului lui Cehov şi pe lama de cuţit a lui Palahniuk. Reflectată în globurile de Crăciun sau întinzându-se, uleioasă, în prima tigaie pe care ai pus mâna. În prima ţigară aprinsă cu băieţii, într-un chiul din clasa a opta. În ochii celor din jurul tău.

În fond, lumina e acolo. Doar că ai acoperit-o şi n-ai ştiut să te dai la o parte. Vezi, ţi-ar fi trebuit nişte cursuri.


Obtine usor permisul de conducere, rezolvand pe www.odat.ro toate chestionarele auto drpciv ce iti pot pica la examen.