Stiai ca frica are un miros si ca se poate transmite ca un virus?
Daca frica se comunica mai usor decat bucuria, este pentru ca a evoluat de-a lungul mileniilor pentru a ne salva de pericol.
O traim ca pe o emotie solitara, dar frica este inainte de toate un mecanism de supravietuire sociala. Este o situatie pe care am trait-o cu totii cel putin o data, aceea a unei anxietati care nu ne apartine: fie ca ne aflam intr-un loc public sau intr-un mediu inchis (avionul este un exemplu excelent), este suficient ca o singura persoana sa intre in panica pentru ca tensiunea sa creasca in grupul din jurul ei.
Nu este nimic anormal in asta, este un reflex colectiv, adanc inradacinat in patrimoniul nostru biologic, care in trecut servea la asigurarea supravietuirii speciei noastre. Chiar daca mediul nostru actual nu ne mai confrunta cu aceleasi pericole (evolutia si-a facut treaba), creierele noastre sunt foarte sensibile la frica altora. De ce? Pentru ca aceasta teama colectiva ne poate determina sa reactionam inainte chiar de a avea timp sa ne gandim. Da, frica se transmite, in sensul biologic al termenului.
Un reflex stravechi pe care societatile noastre moderne nu l-au dezarmat
„Frica trebuie sa fie contagioasa”, explica Arash Javanbakht, psihiatru la Universitatea Wayne State si autor al cartii Afraid. „Sistemul fricii este primitiv: s-a dezvoltat pentru a raspunde amenintarilor fizice”. Putem lua un exemplu putin caricatural pentru a intelege ceea ce exprima Javanbakht.
In jurul anului 150.000 i.Hr., pe vremea cand Homo sapiens inca impartea planeta cu neandertalienii, frica functiona deja ca un semnal al colectivitatii. Daca un grup de vanatori pleca sa vaneze, stia foarte bine ca nu era singurul care vana: lei, hiene, leoparzi si alte animale feroce bantuiau aceleasi campii.
Supravietuirea lor depindea, asadar, in parte, de aceasta vigilenta impartasita in mod inconstient. Daca unul dintre membrii grupului se incorda, se oprea sau striga, toti ceilalti intelegeau ca pericolul era aproape. Aceasta reactie gregara, oricat de veche ar fi, nu a disparut niciodata cu adevarat.
Este ceea ce se intampla si astazi in creierul nostru. Perceperea fricii la o alta persoana activeaza imediat amigdala, regiunea creierului responsabila de raspunsul la amenintari. Amigdala trimite apoi un semnal hipocampului pentru a activa sistemul nervos, eliberand o unda de adrenalina care accelereaza ritmul cardiac si respiratia.
Organismul nostru poate reactiona in mai multe moduri, unul dintre acestea fiind numit „fight-or-flight” (lupta sau fuga), care ne ofera energia necesara pentru a face fata pericolului sau a-i scapa.
La oameni, ca si la multe alte specii sociale, frica se raspandeste prin imitatie. Specia noastra, mai mult decat altele, a invatat totusi sa citeasca mai fin expresiile faciale si posturile. Cand o persoana manifesta frica, creierul nostru simuleaza aceeasi reactie datorita circuitelor amigdalei si neuronilor oglinda. O cutie de rezonanta emotionala care ne permite nu numai sa intelegem frica altora, ci si sa o simtim la randul nostru.
Studiile au aratat chiar ca putem dezvolta frica fata de un obiect doar observand reactia altcuiva fata de acesta. Chiar si fetele inspaimantate, aratate prea repede participantilor pentru a fi percepute in mod constient, pot activa amigdala. Acest lucru dovedeste ca frica se poate raspandi si in mod inconstient, chiar daca nu suntem constienti de situatia care a provocat-o.
Mirosul fricii
Multe specii de animale, atunci cand sunt ranite sau se afla intr-o situatie de pericol, elibereaza in mod natural in aer substante chimice numite feromoni de alarma. Acest lucru le permite sa-si alerteze semenii si sa-si mareasca sansele de supravietuire in fata unui pericol.
Pana in 2002, majoritatea biologilor credeau ca omul nu este capabil de acest lucru, deoarece organul nostru vomeronasal (care detecteaza aceste feromoni) este inactiv. Este intr-adevar asa, dar creierul nostru este perfect capabil sa detecteze anumite molecule asociate cu stresul sau frica, prezente in transpiratie: semnalele chimice.
Acest studiu din 2009, publicat in revista PLOS One, a demonstrat acest lucru. Cercetatorii au comparat reactiile cerebrale ale voluntarilor expusi la probe de transpiratie colectate in doua contexte: inainte de un salt cu parasuta (stres emotional intens) si dupa un exercitiu fizic mai putin extrem (transpiratie neutra). Doar prima categorie a provocat o activare a amigdalei, dovada ca creierul recunoaste si reactioneaza la semnalele chimice ale fricii, chiar si fara perceptie constienta.
Desigur, nu suntem toti egali si sensibili in acelasi mod la contagia fricii, care depinde de trei factori principali: genetica noastra, capacitatea noastra de empatie si experientele noastre. Persoanele care au trecut prin perioade dificile (razboaie, dezastre naturale, traume etc.) tind sa transmita aceasta sensibilitate descendentilor lor. „Copiii supravietuitorilor Holocaustului, de exemplu, manifesta o vigilenta sporita in fata pericolului”, observa Javanbakht.
Creierul uman nefiind evoluat la fel de rapid ca societatile noastre, acelasi mecanism care le permitea stramosilor nostri sa supravietuiasca se activeaza si astazi, chiar si atunci cand contextul nu se preteaza neaparat la aceasta. Amigdala noastra nu poate face distinctia intre o amenintare reala si sentimentul de pericol. Este un centru primitiv al creierului nostru, care reactioneaza fara analiza: percepe frica si o transmite, ca un „scurtcircuit neuronal”. Este contagioasa deoarece impartasim cu totii circuitul cerebral, care nu a evoluat deloc de peste 200 000 de ani, perioada in care structura amigdalei si a sistemului limbic s-a stabilit in forma sa actuala. Cu alte cuvinte, astazi ne agitam mai des cand ne temem ca vom pierde trenul decat cand un leu de 300 kg ne urmareste…
Sursa: https://www.presse-citron.net/saviez-vous-que-la-peur-a-une-odeur-et-quelle-peut-se-transmettre-comme-un-virus/
