Despre ambiții
A fi ambițios s-a consacrat ca un lucru de mare laudã chiar dacã e o trãsãturã a tuturor muritorilor. Expresia a cãpãtat încãrcãtura asta de respect în momentul în care conștiința colectivã a priceput, descumpãnitã, ca voința devine valoroasã numai dacã îți folosește la ceva. “Cutare e ambițios” nu înseamnã deci cã are ambiții, ca toatã lumea, ci cã le mai și îndeplinește din când în când.
Puține lucruri ne pot produce plãceri comparabile cu cele ale împlinirii viselor. Unul dintre ele este, din nefericire, chiar neîmplinirea lor pentru cã, nu-i așa?, câtã lume-și poate refuza bucuria de a savura un prezent în care nu se întâmplã nimic, care curge lin de tot spre nicãieri?
E atâta poezie în înfrângeri încât, fãrã sã ni le dorim neapãrat, reușim mai mereu sã ne bucurãm de ele. De aici vine energia noastrã stranie și parcã interminabilã de a ne lupta cu propriile ambiții și chiar de a le învinge.
Dacã nu vrem sã ne îngenunchem ambițiile tot ce ne rãmâne e sã acceptãm a fi noi înșine învinșii acestei bãtãlii. Fapt greu de admis atât de cãtre orgoliul nostru diform, cât și de cãtre statisticã: sunt atât de multe cãi pentru a câștiga lupta și una singurã, aceea de a pierde, pentru a o pierde.
