Casa copilariei
Stabilitate. De asta cred ca au nevoie in primul rand copiii. Stabilitate in familie – sa creasca alaturi de cei doi parinti. Stabilitate in sentimente – sa fie iubiti, ocrotiti, sa creasca intr-o atmosfera calma, vesela, fara certuri si bubuituri, in umbra unor parinti care nu se contrazic toata ziua buna ziua si, foarte important, daca o fac sa n-o faca de fata cu copilul. Si chiar stabilitate locativa, daca pot spune asa. Mutarea noastra din casa copilariei (care era de fapt un apartament de la parterul unui bloc) la o casa-casa, pe pamant si cu gradina, mi-a pricinuit mie, copilului de atunci, suferinte majore.
Da, ceea ce azi ar putea fi considerata o mutare de succes – de la apartament la casa – pe mine m-a durut. Apartamentul ala era casa mea. Si-l tin minte si acum foarte bine. Acolo m-a smotocit sora-mea, acolo l-am smotocit pe fratele meu. Acolo se lua curentul si fugeam, fericit, la 2 ore de joaca. Pana venea lumina si ma reapucam de teme. Acolo se lua apa calda si incalzea mamaapa in oale mari, pe aragaz. Acolo, in holul de la intrare, venea Mos Nicolae si ne lasa in cizme jucarii si “joarde”. Apreciez acum la modul extrem stradania parintilor de a-l aduce pe Mos nevazut nestiut, la noi in casa, cu noi copiii in casa. Brusc eram anuntati ca ceva s-a auzit in hol, ieseam buluc din camera noastra si gaseam cadourile.
Acolo, la masa din bucatarie, alba cu tablie rosie, imi dadea mama in fiecare dimineata cacao cu lapte in care inmuia bucatele de paine alba ori baton. Acolo facea sora mea zahar ars, rulat cu grija in celofan. Ori ciocolata de casa. Acolo, in camera nostra, era biblioteca ce mi se parea uriasa. Pe raftul de jos stateau Legendele Olimpului, Povestile Nemuritoare, alte carticele cu legende romanesti ori mituri vechi germanice. Tot pe acolo stateau si cartile cu istoria artei, poze multe pe care le priveam incantat. Desi, firesc, nu stiam io ce-i aia arta si cine-s aia de au sculptat si au pictat. Dar aratau bine. Ma speria autoportretul lui Da Vinci, ala facut in carbune. Urat mai era. Un pic mai sus statea colectia Dumas, ce care am mancat-o pe paine. Vreo doua rafturi avea colectia Biblioteca Pentru Toti, cartile alea mici cu laterala copertii in toate culorile. Si altele, nu mai stau sa le insir.
Acolo era biroul nostru, cu doua sertare, mare bataie era pe ele. Si langa birou un dulapior cu tre sertare, ne tineam in ele sosetele. Mai avea el, dulapul asta, un compartiment mare unde-mi tineam eu “calaretii”, iar pe usa, pe interior aveam lipit orarul de la scoala. Covorul “persan” avea mult galben-mustar. Era…cald. Intr-un colt era o planta mare, nu stiu cum ii zice. Dar de dragul ei am si acum una la fel, acasa. Canapeaua cu multe perne era verde-inchis. Din pernele alea, din burete tare, ne faceam case. Cetati, palate. Cand ai mei au devenit smecheri si si-au luat tv color, in camera noastra a poposit batranul televizor cu carcasa de lemn. Fericire mare, la el am tras prima “litza” de pe un cablu de satelit. Vecinii bogati aveau antene parabolice. Da’ cu litza aia vedeam eu, cu multi “purici”, programe straine.
Acolo, in blocul ala, la etajul 3, statea tanti Toma. Care ne bombarda de la balcon cu muraturi cand faceam galagie in fata blocului. Acolo, la etajul 1, statea prietenul meu Cristi. Ai lui aveau intr-un sertar multe pachete de Kent…Acolo, chiar vis-a-vis de usa noastra, statea o familie cu tot mai multi copii. Si tot mai batuti de tatal lor, un prichindel agresiv cu aplecare grozava spre alcool. Mi-era mila de ei. Erau vecinii mei. Pe acolo, la o scara invecinata, statea si Dan. Nu stiam exact daca-i preten cu mine ori doar o iubeste la disperare pe sora mea. Avea doi pechinezi negri. Mici si rai. Bobi si Julie.
Multa vreme dupa ce ne-am mutat si treceam intamplator prin fata blocului, sufeream. Vedem geamurile casei mele si mi-as fi dorit sa fiu inauntru.
Acum mai pastrez amintirile astea. Faine amintiri.
Si va invit sa va amintiti si voi de casa copilariei voastre.
