Am terminat de citit, de curând, Bătrânul şi marea, Ernest Hemingway. Cartea nu e cine ştie ce dacă e s-o analizăm din punctul de vedere strict al acţiunii. În ediţia care mi-a căzut mie-n mână (editura Polirom, 2007) acţiunea se întinde pe 168 de pagini din care aproximativ 100 relatau cum, după un lung şir de dezamăgiri profesionale, un bătrân pescar porneşte într-o zi la pescuit cu gândul să prindă un animal cu o greutate considerabilă în ideea că astfel o să-i fie compensate eşecurile anterioare. Şi autorul relatează, de-a lungul celor multe pagini cum bătrânul reuşeşte să momească animalul marin, îl urmăreşte câteva zile-n larg şi apoi se chinuieşte să-l prindă. (Până aici, nimic interesant.) Pentru că peştele are în jur de 600 de kilograme şi nu poate fi transportat în barcă, bătrânul decide să-l omoare, înţepându-l cu un cuţit în inimă şi legându-l de barcă, fapt care are, desigur, urmările lui deloc fericite, aş spune, pentru că bucuria pescarului este spulberată treptat de atacurile successive ale rechinilor care-i mănâncă, încet-încet, “trofeul” acvatic, astfel încât ajunge la mal doar cu scheletul şi capul peştelui-spadă.

Dacă e să analizăm faptele exact aşa cum sunt ele relatate, cartea nu ar trece pe lista cărţilor pe care le-aş reciti. Însă, după ce am terminat-o, am meditat puţin şi-am realizat că, de fapt, există un substrat filosofic pitit bine printre rândurile cărţii, care-i conferă un farmec şi-o frumuseţe aparte volumului.

De fapt, Hemingway maschează drama învingătorului în fiinţa simplistă a pescarului. Ca şi cei care-şi doresc să răzbească într-un anumit domeniu, pescarul încearcă să prindă peşti cât mai mari. Când, însă, acesta atinge apogeul carierei sale punând mâna pe animalul de 600 de kilograme, apar rechini care fac tot posibilul să-i ia ceea ce-i aparţine de drept.

Şi-acum mă-ntreb: oare nu aceasta este drama clasică (alta, dar întotdeauna aceeaşi) a luptătorului onest care-şi doreşte o victorie cinstită? Căci acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa reală: când ajungi în vârf prinzând “peştele”, apar “rechinii” cu intenţii distrugătoare, ademeniţi de “urma însângerată” a succesului tău. Şi e normal?

Ce mi se pare cel mai interesant este faptul că, în finalul cărţii lui Hemingway, personajul îşi găseşte liniştea interioară, rămânând cu dovada imaterială a gloriei personale. Şi cred că asta ar trebui să facem cu toţii. Îndiferent de câte atacuri vom avea parte, să ridicăm capul şi să mergem mai departe, păstrând pentru noi ceea ce nu ne va putea lua nimeni niciodată: satisfacţia şi mulţumirea c-am reuşit.


Obtine usor permisul de conducere, rezolvand pe www.odat.ro toate chestionarele auto drpciv ce iti pot pica la examen.