Prin filtrul raţiunii mele în prag de metamorfoză grăbită, picură, din nicăieri, de undeva, totuşi, lent, timpul. Şi picură inodor, incolor, insipid. Independent şi nepăsător.

S-aşterne, în curând, iarna. Şi un alt sfârşit funebru de toamnă-şi aşteaptă venirea, ca un călător grăbit pe-un peron tăcut, în timp ce oraşul forfoteşte dincolo de zidurile gri.

Mă tem că, brusc, viaţa mea s-a transformat într-o goană nebună prin timp. Mă uit cum oraşul fierbe absent, cu gândurile departe, în timp ce bucăţi din sufletul meu vibrează de-atâta viteză degajată fără normă. Nebunie şi calm. Agitaţie. Şi, totuşi, parcă e prea multă agitaţie, prea mult haos..

În toată nebunia asta nu pot să nu mă întreb la ce ne foloseşte atâta strofocare şi-atâta energie risipită-n vânt, în aer, în zadar. Ce sperăm să obţinem cu atâta nebunie? Şi.. de ce atâta fugă? Am ajuns să ne limităm, oare, numai la idealuri care ne învaţă cum să nu ne mai trăim viaţa?

Am ajuns uităm să visăm. Remarc cu tristeţe că nu mai visăm cum trebuie şi nici ce trebuie, de parcă visurile noastre s-au lipit de plasa lipicioasă a dorinţei de a face bani. De parcă o ceaţă absurdă s-a instalat peste minţile noastre vicioase ca să ne atragă în cursa asta nebună şi prostească. În haos.

Mă-ntreb, însă, dacă mai există oameni mari care visează. Dacă, în afară de bani, sex, alcool şi alte minuni, gândurile lor şi-au mai găsit şi altă destinaţie de vacanţă. Dacă, în toată goana asta, există o motivaţie puternică, un vis solid care merită, într-adevăr, atâta efort şi sacrificiu.

Vezi si:  Cum sa surprinzi pe cineva cu ajutorul unui cadou personalizat?

E drept, într-atâta dezordine demenţială, e greu să rămâi vertical, să rămâi fidel unui singur ţel şi să nu te abaţi de la cărarea către împlinire, orice s-ar întâmpla. E greu, pentru că tot noi facem ca situaţia să pară grea. Aruncăm unii în alţii cu noroi, dintr-un reflex de apărare a ceea ce nu avem, dar luptăm cu îndârjire să obţinem: banii.

Sper şi vreau să cred că banii ăştia nu ne-au spălat (de tot!) minţile şi nu ne-au corupt pe deplin visarea. Că, în ciuda circului ăsta politic de proastă calitate care se joacă cu atâta falsitate, mai există braţe întinse pentru cunoaştere, adevăr, moralitate. Pentru principii şi pentru sentimente.

Eu nu vreau să visez la grămezi de bani curgând din ceruri, cu nemiluita. Pentru că, la urma urmei, ei nu-ţi aduc fericirea, dar ţi-o pot spulbera fără doar şi poate. [Şi nu, nu ştiu dacă o întreţin. Pentru că, până în prezent, nu am aflat de nicăieri unde se fabrică şi cât costă, totuşi, un kilogram de fericire. Şi nici dacă se dă la vrac sau gata ambalată..]

Aşa că.. tu la ce visezi, dacă mai visezi?