Fara piuneze si fara remarce
Fără piuneze şi fără remarce. Fără melancolii generoase şi fără leni incurabile. Fără părţi din mine, dar într-o absolută şi utopică independenţă. Să spui şi să crezi că eşti şi că vei rămâne indiferent la cei din jur. Să-ţi dai seama în fiecare seară că nu e aşa şi să alegi să mergi mai departe aşa, pentru că “aşa se face, nu?”. Să te trezeşti uneori atât de singur încât să vrei să urli, dar să ţi se oprească în capul pieptului pentru că îţi dai seama că lângă tine sunt, totuşi, atâţia oameni şi, nu-i aşa?, “nu se cade”.
Suntem nişte însinguraţi prin definiţie şi până şi relaţiile sociale dintre o zebră şi un leu care o aleargă doar ca să-şi pregătească cina sunt mult mai reuşite decât ale noastre. Pozăm în “prieteni perfecţi” când ştim bine că nu există nici prieteni, nici perfecţi.
Ne amăgim că, nu-i aşa?, “contăm”. Şi tare mi-ar plăcea să ştiu cât de mult contăm pentru alţii când nici măcar pentru noi nu contăm? Sunt lucruri pe care unii le conştientizează, alţii nu, care sunt adevărate sau, nu-i aşa?, “sunt doar prostii”.
Această frântură de text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.
P.S.: Aţi observat că, dacă spuneţi piuneze şi remarce, 99% dintre oameni se uită ciudat la voi?
