Tara care este
1. Oameni civilizaţi care nu put, nu scuipă pe străzi, nu se dau cu capul de pereţi doar pentru că nu le trece prin minte să “mute dracului drobul ala de sare mai incolo” ca să nu cadă peste ei, nu muncesc ca disperaţii doar ca să aibă de-o pâine. Oameni civilizaţi care înţeleg şi au experimentat că a trăi înseamnă mai mult decât o alergătură nebună pentru a supravieţui, care ştiu – în ciuda tuturor celor ce se spun despre ei – să nu catalogheze un român doar pentru că e român, sau un rrom pentru că e rrom sau un concetăţean de-al lor doar pentru că e concetăţean.
“Ce vrei măh de la el. E un ţigan împuţit”. Asta am auzit eu, în urmă cu câteva luni, de la un cunoscut “cu educaţie”. Asta în condiţiile în care, în liceu unul dintre cei mai buni amici de-ai mei era ţigan, iar familia lui era una dintre cele mai la locul ei din câte am cunoscut. Şi în condiţiile în care unul dintre bunii şi foştii mei colegi este rrom. Era de faţă, a auzit ceea ce se vorbea şi, chiar dacă discuţia nu era despre el, a avut bunul simţ să tacă din gură.
Mă gândesc: cum m-aş simţi eu într-o ţară străină, dacă cei de acolo m-ar cataloga drept “românca aia. Doar românii sunt cum sunt, nu?”
2. Mi-aş dori o ţară în care oraşele nu se “fac” doar când se apropie alegerile. O ţară în care, o femeie jurnalist nu e “ţigancă împuţită” şi “păsărică”. O ţară în care, chiar dacă aud cuvintele de mai sus, nu le aud de la Preşedinte. O ţară care să poată să depăşească momentele tip “inundaţii de primăvară”, “inundaţii de toamnă”, “recolte distruse de caniculă”, “omoruri cu sânge rece pentru o bucată de pâine”, elevi cu mănuşi în sala de clasă şi atâtea, atâtea altele. Mult prea “atâtea altele”.
3. Posibilitatea unui nou început. Profesional. Asta pentru că, în România, variantele sunt puţine şi, în 99% din cazuri, în favoarea netă a angajatorului şi, tot în 99% din cazuri, în defavoarea netă a angajatului. Probabil că, din punctul ăsta de vedere, situaţia nu e roz nicăieri. Dar tentaţia unui nou început e mare.
4. Nu mă sperie bătrâneţea. Mă sperie bătrâneţea în România. Nu vreau ca, după o viaţă de muncă, să ajung să mânânc pâine cu ceai sau să-mi iau de la gură pentru a-mi auta copilul să reziste. Cred că oricare dintre noi merită mai mult, poate mai mult şi are dreptul la o bătrâneţe liniştită. Nu vreau să mai văd mame care îşi iau de la gură ca să aibă cu ce-şi hrăni copiii.
5. Vreau o ţară în care oamenii nu mor pe capete din cauză de : foame, spitale prea puţine, prea puţin dotate, ori cu medici care, dacî n-ar primi şpăgi, ar muri de foame. O ţară în care cuvintele “asistenţă socială”, “învătământ”, “inflaţie”, “şomaj”, “sănătate”, “minorităţi” să fie privite “normal”, să fie înţelese, rezolvate. O ţară în care cineva să-mi arate că merită să rămân şi să dau tot ce pot.
Am dreptul să spun nu. Şi am dreptul să refuz să cred că o ţară precum România mă merită doar pentru că am avut neşansa de a mă naşte aici.
Şi, în afară de părinţi şi de prietenii buni, nu e nimic în ţara asta care să mă facă să rămân.
Încep să-mi fac bagajele.
