Cât de trist poate arăta muzica românească în secunda în care să nu-ţi vină să crezi că o trupă pe care o asculţi de vreo două săptămâni e din România, doar pentru că sună foarte bine? Ei bine, foarte trist, cred.

Povestea mea începe cu Grimus şi al lor Backseat Driver, o piesă descoperită la Guerrilla si ascultată apoi de sute de ori. Nu m-am gândit vreo secundă să mă interesez din ce ţară sunt pentru că în mintea mea ei erau occidentali. Asta ca să descopăr într-o zi că Grimus e o trupă din Cluj.

A urmat Electric Fence cu I’m the biggest star. OK, OK, poate pasiunea mea pentru alternative, gen prea puţin reprezentat pe pământ mioritic, are un cuvânt decisiv de spus. Still, eu sunt ultima persoană despre care se poate spune că n-am dat şansă muzicii româneşti.

Stau ca proasta an de an şi urmăresc Eurovisioane, sper într-o revenire Viţa de vie, am dat credit OCS până la un punct, când băieţii s-au pierdut prin ceaţă, am asistat neputincioasă la succesul Ozone şi la cel al lui Trăistariu mormăind în barbă că, nah, tre’ sa faci compromisuri şi că, dacă asta înseamnă ca muzica românească să treacă graniţa, e OK atâta timp cât nu mă obligă nimeni să şi ascult. Am continuat să aştept. Şi să aştept şi să aştept… Şi a meritat.

Cred că muzica românească mai are mult de lucru, aşa cum cred că are voci bune care nu au fost niciodată puse în valoare aşa cum trebuie. Cred că muzica românească înseamnă mai mult decât piţi care tot ce fac e să dea din toate cele pe scene din sătucuri uitate de lume şi apoi să se laude în tabloide cu numărul impresionant de concerte. Cred că muzica românească are un statement de făcut şi cred că abia s-a pucat de primul draft.

Nu am pretenţia că sunt o cunoscătoare, acest post este strict personal, deci iau în discuţie exclusiv preferinţele proprii.


Obtine usor permisul de conducere, rezolvand pe www.odat.ro toate chestionarele auto drpciv ce iti pot pica la examen.