Despre femei, feminism si filosof
Am avut recent o mica ciondaneala cu un tinar student la filosofie care mi-a explicat ca el e mare iubitor si respectator de femei.
si eu la fel, am zis la inceput, crezind ca, iata, am gasit deja ceva semnificativ si comun. ca sa inteleg repede ca tinarul cind zicea femei, in expresia de mai sus, se referea la mama sa. A-ha. ok. eu n-o cunosc pe doamna. Am vrut sa schimb subiectul, caci doamna mama nu ma interesa…ca sa constat insa ca tinarul pornise un dialog pe termen lung in care eu primisem din oficiu rolul de ascultator. voia sa vorbim despre feministe, si sa zicem, in cor, ca feministele, spre deosebire de mama sa, sint niste femei frustrate care vor nu se stie ce, dar foarte probabil – mai multe drepturi ca barbatii.
Am regretat o data in plus ca n-am cultura feminista; sint femnista, dar asa, mai din popor. dogma, n-o cunosc. Si atunci, cum sa fac conversatie cu filosoful? mda. sa-i zic deci pe intelesul meu. Pentru mine feminista inseamna normala la cap. Femeia care vrea pentru ea (si pentru celelalte femei) sa fie lasata in pace. fara ca nimeni sa-i explice ce s-ar cadea sa faca si ce nu, sau ce poate sa faca si ce nu. Si pentru barbati, feminista din mine vrea tot asa.
si tinaru’ mi-a zis aproximativ: uite, vezi, asta e cusurul tau (si-al feministelor, fie ele culte sau din popor): exagerezi! cine nu te lasa pe tine, sa faci ce vrei?
