Tușe pe pereți
Vã fac în seara asta o mãrturisire. Când citesc, înainte sã întorc foaia, încerc de fiecare datã sã intuiesc care vor fi primele cuvinte peste care voi da în pagina urmãtoare.
Pentru mine jocul ãsta e un fel de a mã implica în carte, încercând s-o schimb, s-o scriu din mers cu câteva clipe înainte s-o citesc. Conștientizând cã ea e o carte și cã eu sunt eu, veți spune cã n-am cum sã mã mai bucur de lecturã și cã ajung sã ies din poveste. Nu-i adevãrat. Amestecându-mã în treburile cãrții, tot ce fac e sã mã pun în prelungirea ei, legând-o de lumea de azi. Dacã dintr-un tablou o tușã ar ieși în afarã, pe perete, ar înceta tabloul sã mai fie tablou?
Când intuiesc primele douã-trei cuvinte de pe o paginã nouã mã simt de parc-aș fi vãzut o țarã pentru prima oarã, o țarã a cãrei limbã am și învãțat-o într-o secundã. Atunci devin al cãrții, mã amestec printre personaje, umblu liber prin mintea autorului, convins cã cele douã lumi – a personajelor și a autorului – sunt de fapt una și aceeași, una pe care tocmai am cucerit-o cu mâinile goale.
De cele mai multe ori însã nu nimeresc cuvintele de dupã foaie, fãrã sã mã supãr și fãrã mãcar sã fiu surprins. E greu sã înțeleg ce e în sufletul oamenilor, dar asta nu mã oprește sã vreau în continuare sã aflu, nu mã-mpiedicã, la finalul fiecãrei pagini, sã încerc s-o scriu pe urmãtoarea.
Avem nevoie sã ne legãm lumea de lumile celelalte. Vrem sã fim tușe, urme de pensule pe pereți, sã legãm casele de tablouri, gândurile de zilele sãptãmânii și pe oameni de alți oameni. Pentru cã atunci când lumile nu se întâlnesc e ca și cum nici nu s-ar fi nãscut, iar asta e cea mai mare și cea mai frecventã moarte.
