M-am saturat de papitoi…
De papiţoi care se cred buricul pământului şi au impresia că fără ei lumea ar înceta să existe.
De papiţoi care nu ştiu să provoace constructiv şi să ceară astfel încât să te facă să-ţi doreşti să faci lucrul respectiv.
De papiţoi care cred că singurele reguli care se aplică sunt cele ale lor. Ba, mai mult decât atât, ele trebuie respectate de toţi, mai puţin de ei.
De papiţoi care îţi cer punctualitate dar nu reuşesc să deosebească pe un cadran de ceas secundarul de minutar.
De papiţoi care se înconjoară de alţi papiţoi şi omit să vadă că lângă ei se află oameni adevăraţi, lângă care ar putea avea o şansă reală.
De papiţoi care “performează” pe spinările celorlaţi, dar care îşi arogă meritele până şi pe centrimetrul cub de aer respirat.
De papiţoi care, odată aflaţi la înghesuială, dau vina pe cei din jur, pupă funduri, ling tălpi şi culeg scame, doar, doar or scăpa şi de data asta.
De papiţoi care cred că ulciorul merge de multe ori la apă sau că apa e resursă nelimitată.
De papiţoi pentru care cuvintele “cinste”, “corectitudine”, “verticalitate” sunt inexistente.
De papiţoi pentru care singura măsură e cea a banului, singura virtute e cea a brutalităţii, singura bucurie e cea a nefericirii altora, singura plăcere, cea de a fi papiţoi şi a te crede stăpânul universului.
Si m-am săturat şi de piţipoance proaste care visează la lucruri pe care nu le vor putea face niciodată. Cum de ce? Pentru că are şi Dumnezeu mândria lui.
