Va dati seama ca mi s-a intimplat un fel de miracol, daca scriu aici si acum, la trei luni distanta de postul anterior.

Da. E vorba despre un restaurant italian in care am ajuns oarecum conjunctural, caci se afla la jumatatea drumului dintre locul meu si al unei prietene, de munca. Amindoua apreciem bucatele italiene ( si de alte nationalitati), asa ca ne-am dus sa-l testam cind l-am vazut ca s-a deschis. Dupa testare, l-am inclus pe harta locurilor cu mincare si l-am mai vizitat de 3-4 ori intre timp. De fiecare data ne-au primit cu pasta de masline si piine prajita din partea casei. Ba chiar, odata, ne-au dat si un amaretto dupa masa, tot din partea lor. Dragut.

Astazi insa s-a intimplat ceva inimaginabil.

Am mers in acest loc la prinz, si cum prietena in cauza si cu mine nu ne mai intilniseram de ceva vreme, aveam mult de povestit. Asa ca am mincat piinea cu masline primita din partea casei, am vorbit, am mincat niste paste cu fructe de mare (ea) si cu somon (eu), am vorbit, am baut un cappuccino (eu) si un cappuccino decaf (ea), am vorbit, am cerut nota, am vorbit, am platit, am vorbit, am mai cerut un ceai (doar eu), am vorbit, am mai cerut o data nota si am mai platit o data, am vorbit, am vorbit, am vorbit. M-am gindit de citeva ori, in trecere, ca stam fara sa “consumam”, dar se dusese ora la care oamenii maninca de prinz si nu venise ora la care oamenii maninca de seara, asa ca am zis ca nu incurcam pe nimeni. Ma asteptam insa, neconstient, ca personalul sa se uite urit de la un punct incolo. Si sa fim intrebate mustrator “mai doriti ceva?”.

Asa incit nu m-am mirat cind, intr-un tirziu tirziu, una din tinerele care se ingrijeau de noi a venit si a pus niste tacimuri pe masa. Le-am luat drept un fel de somatie /invitatie la masa de seara:) si am dat sa chiar plecam. In timp ce-mi adunam geanta, am auzit:
– Nu mai stati?! Macar cinci minute!
– mmmnnnu mai stam, am zis in culmea confuziei. am stat destul, nu? 🙂
– mai stati doar umpic. voiam sa va aduc niste ananas din partea casei.