Terapia prin petrecere
E perioada petrecerilor. Şi, deşi nu sunt adepta mersului la petreceri decât atunci când e obligatoriu să fac act de prezenţă sau când îmi face o plăcere deosebită, în seara asta am mers la două. Ambele pentru că-mi sunt dragi oamenii care m-au chemat. Prima, o mică petrecere-surpiză în cinstea zilei de naştere a unei persoane cu totul şi cu totul deosebită, cealaltă o petrecere de firmă, cu oamenii destupaţi, plini de umor şi, în marea majoritate, inteligenţi peste medie (domnu’ Mărgărit, dacă citiţi, despre echipa aceea e vorba).
Boon. Nimic neobişnuit până aici. Şi nici cu perecerile nu a fost nimic neobişnuit. Foarte reuşite, m-au adus alături de oameni dragi dar nu am putut să nu remarc ceva (şi să revin cumva la ideea din postul anterior): ce ne schimbă într-o atât de mare măsură încăt, brusc, toate grijile de peste an sunt date deoparte şi, mai ales, de ce nu putem face asta în fiecare zi? Mă uitam la cele două mulţimi de oameni şi persoanele pe care le văd on a daily basis îngrijorate, preocupate, stresate uitaseră, pentru o bucată bună de timp, de problemele atât de importante pe care le au. Să fie rezoluţiile de sfârşit de an, să fie începutul de an care se apropie şi care lărgeşte orizontul de timp, sepranţe şi rezolvări? Să fie simpla alăturare a omului cu omul şi atenţia distrată pentru o vreme de la grijile curente?
Habar n-am şi, sinceră să fiu, dacă asta îi face pe oameni fericiţi sau măcar le mai ia gândul de la porcăriile zilnice, atunci îi zic “terapia prin petrecere”.
