Ce toamnã mare
Ce toamnã mare. Ce multe case vechi în oraș și câte pãsãri lipsã.
Ce alee lungã, lungã pânã la ceațã. Și ce plopi înalți. Sunt încã verzi, abia au început sã încãrunțeascã portocaliu pe la tâmple. Îi admirãm cu fiecare frunzã care îi îngãlbenește, amestecându-le frumusețea cu moartea. Zilnic ideea lor de verde se îndepãrteazã și tocmai fiindcã știm cã într-o searã o sã disparã definitiv ne e tot mai dragã, ca orice întâmplare a cãrei imposibilitate crește.
Ce toamnã mare. Ce cer înalt și puternic și cum apãsã el noaptea înspre noi, înghemuind ziua într-un colț de camerã.
Ce multe paltoane, ce mare e infanteria asta gri care bate trotuarele. Ce eșarfe uriașe îi acoperã pe oameni, ferindu-le claviculele, gâturile și gurile de gânduri strãine. Și ce ochi mari se avântã deasupra eșarfelor ca sã le punã claviculele și gâturile și gurile la loc în gândurile altora. Ce strãzi late, ticsite de absențe, în cer și pe pãmânt. Ce troleibuze mari, pline ochi cu oameni. Ce gânduri mari în troleibuze și ce borcane mari cu murãturi acasã.
Ce toamnã mare. Ce multe case vechi în oraș, câte pãsãri lipsã și cât loc pentru noi înșine.
