Singurătatea e un concept parte din noi care ne urmăreşte chiar din primul moment al vieţii terestre. De la naştere suntem condamnaţi la o viaţă solitară care îşi găseşte începutul înruchipat sub sinbolul unei rupture biologice dintr-un “ceva” mai mare cu care împărţin acelaşi material genetic şi până la moarte, când putrezim singuri, între patru scânduri de lemn, înconjuraţi de răceala respingătoare a pământului umed, pietros, egali sub nivelul zero al mării. Independenţă.

Păşim, aşadar, pe drumul sinuos al vieţii cu o oarecare garanţie (şubredă) că nu vom fi niciodată singuri. Desigur, alte vorbe sărăcăcioase denumind aceleaşi lucruri măreţe – ce alt rol au ele dacă nu acela de a-ţi induce o stare mincinoasă de siguranţă? Adăugăm puţină afecţiune, nişte grijă.. şi obţinem descrierea majorităţii momentelor roz din viaţa (copilăria, mai ales) noastră.

Dar ce te faci când nu reuşeşti să accepţi ceea ce-ţi oferă apropiaţii? (Vezi? Se numesc apropiaţi pentru că sunt, de cele mai multe ori, e drept, aproape de tine, dar.. cât de aproape?) Poţi să spui cum te simţi când eşti neînţeles de ei? Sau când nu vor să asculte (darămite să mai treacă prin filtrul raţiunii lor adulte) ce ai de zis ori ce te deranjează?

Şi, subit, apropierea devine o incotrolabilă şi indescifrabilă depărtare care te plasează într-o altă tabără, o altă faţă a realităţii cu tine şi ei, aici şi acolo – două distanţe despărţite de întunericul prăpăstios al tăcerii.

Te uiţi în jur, pe bucaţica ta de uscat, şi constaţi un amalgam de vapori de nimic ticsiţi într-o perdea care s-a depus, gravitaţional şi apăsător. Şi ştii ce? Doare mai tare când ţi se întâmplă ţie. În singurătatea ta, înconjurat de nimicul umed şi rece, ţi se deschid toate rănile atinse de vârful ascuţit al vorbelor otrăvitoare lansate de sus-numiţii apropiaţi. Imunitatea e vitală în astfel de cazuri, dar câţi dintre noi rămân neclintiţi în faţa unor cuvinte învenitate aruncate la întâmplare? Cât poţi să laşi de la tine când vrei să-ţi atingi ţelul?

Aştern ce-mi joacă acum sub buricele degetelor cuprinsă de o stare de (supra)saturaţie. M-am săturat să mă supun regulilor şi să fiu refuzată când vine vorba să-mi cer drepturile. M-am săturat să mi se ceară marea cu sarea şi să nu fiu recompensată cu nici măcar o scoică. Sunt sătulă de ţipătul mut şi de neputiinţa care mă leagă de existenţa asta. Declar că mi-a ajuns atâta nepăsare şi incorectitudine.

Mă întărâtă faptul că viaţa e incorectă şi oamenii sunt nepăsători şi egoişti, iar eu mă simt condamnată la chinul supravieţuirii în războiul crud şi aspru purtat cu viaţa. Că simt că am obosit. Că se pierd valorile, moralitatea, esenţa.

Că egalitatea e diferită.


Obtine usor permisul de conducere, rezolvand pe www.odat.ro toate chestionarele auto drpciv ce iti pot pica la examen.