De vreo câteva zile, am un junghi incredibil în partea dreapta a spatelui, undeva sub omoplat. Mişc mâna cu dificultate stânga-dreapta, nici vorbă de mişcări bruşte sau de ridicat greutăţi. S-a insinuat în urmă cu o saptămână sau cam aşa şi acolo a rămas.

Ce mi se pare ironic, de fiecare dată cand mă trăzneşte o astfel de durere, este că descopăr părţi despre care nu ştiam că există (oare de ce nu mă doare niciodată creierul? Capul mă doare frecvent, dar asta e o altă discuţie).

So, revenind la şale. După ce s-a insinuat în omoplat, a început să coboare. Mă simt de parcă m-ar fi bătut cu sacul. Iniţial, am crezut că e de la şedinţa improvizată de Tae-bo, din faţa monitorului. După care am crezut că o fi direct proporţională cu răceala caloriferului. M-am lăsat şi de Tae-bo (m-am apucat de snickers, nu cred că e bine), am mai tras o bluză şi o pătură peste mine seara, la culcare. Ţi-ai găsit. Dimineaţa mă simţeam de parcă aş fi câştigat cine ştie ce maraton de sute de kilometri… După care s-a aprins beculeţul. Am aflat cauza, motivul, alea alea. Nintendo Wii…

Junghiul meu, iniţial intercostal, actualmente total, se trage de la o consolă Wii pe care am jucat prea mult bowling (222 scor de începător nu e tocmai rău, nu?) şi de la prea mult box. Pe lângă faptul ca l-am făcut KO pe tata (hi hi!), l-am doborât pe el, pe însuşi Alex. Şi nu o dată. De fiecare dată (special thanks – pentru volan, pistol, cd-uri livrate de sursă într-un timp extrem de scurt – will go to Ionuţ Oprea).

Să ne înţelegem: eu nu joc jocuri. Mai prestez, din când în când, porcării de genul “find hidden objects”. Atât. Niciodată “pac pac”, niciodată “vruuum vruuum”. Habar n-am ce e world of something sau world of something else. Am scris o dată despre Second Life, mi-am creat cont şi nume, însă nici până în ziua de azi nu m-am logat. Nu mă interesau. Asta a fost în era “before Nintendo Wii”. Mă nene, e addictive. Rău. Adică te aduce în halul de degradare în care îţi lăcrimează ochii, cu mîna nu mai poţi ridica nici măcar furculiţa să bagi nişte haleală, da’ tu tot mai vrei. Am reuşit să mă abţin o zi. Cu greu, recunosc. Şi am visat Mario şi Luigi mulţi şi că spărgeam baloane şi adunam cuburi. E grav.

Şi mă gandesc acum… Eu, dacă mă duc la doctor, ce-i zic? “Bună ziua. Mă doare în spate…”. “Aţi făcut vreun efort, aţi ridicat ceva?”… Ei, pe bune, cum să-i zic că mi-am distrus sănătatea jucând bowling şi box în faţa televizorului.

Într-o altă ordine de idei – aia pentru oamenii normali care au măsură, nu demenţi ca mine care crapă ca să-l bată pe Mihăileanu la box -, Wii e una dintre cele mai tari invenţii ale lumii moderne. Gen (că tot se poartă vorba asta…): Băgăm o cursă, un tenis, un golf, împuşcăm nişte porumbei, în fine, toate (şi cred că sunt mai multe, da’ tre’ să dăm o bere la schimb pe nişte alte cd-uri), absolut toate la un metru în faţa ta. Foarte ok-ish grafica, foarte drăguţe personajele, uşor de folosit (tata nu a atins ever un PC şi după cinci minute facea update la software-ul consolei prin conexiunea wireless inclusă în întreţinere). Deci… dacă Wii a făcut asta din tata… I rest my case.

În aceeaşi ordine de idei de la început, am înţeles că Lioton Gel e foarte bun… Wiiiiii!!!


Obtine usor permisul de conducere, rezolvand pe www.odat.ro toate chestionarele auto drpciv ce iti pot pica la examen.