Ideea de care fugim

E în fișa postului nostru, pe Pãmântul ãsta cel puâin, sã ne petrecem zilele în cãutarea lucrurilor de care sã ne ferim.

Hai sã facem efortul de a agrea cã timpul e numai o convenție. Nemaifiind nevoiți sã-l înțelegem ca pe un șir de clipe consecutive, n-ar mai fi atât de greu sã cãdem de acord cã ce facem de fapt e sã ni-l împãrțim în douã jumãtãți, cele mai egale dintre toate jumãtãțile. Prima – a cãlãtoriilor alandala și a expedițiilor meticuloase în cãutarea viselor acelora strãlucitoare, a ideilor întregi, ireproșabile și a doua – a rãtãcirii înapoi spre omul acela din care am plecat, care nu se descoperise încã.

Cãlãtoria înainte e viața de care suntem mândri, aceea din care ne adunãm poveștile, iar drumul înapoi e plin de citate descoperite de o mie de ori întâia oarã, cu singura misiune de a ne scuza pentru totdeauna în fața celorlalți. Un blestem pe care ni-l aruncãm singuri asupra noastrã și pe care-l purtãm chiar cu o oarecare plãcere, cu dureroasa poftã a sacrificiului de sine. Dar a fi martir nu e întotdeauna o virtute. Ba, de cele mai multe ori, e un exemplu prost pe care-l dãm celorlalți, unul care-i va paraliza și pe ei, mai devreme sau mai târziu, amãgindu-i cã sunt, ca și noi, martiri, când ce fac de fapt e, ca și noi, sã le fie fricã de tot ce și-au dorit mai mult.