O pizza la pachet
Nici bine nu se dusese mirosul de iasomie din curte cã teii ?i începuserã sã înfloreascã. La etajul trei al unui bloc din Cluj, într-un apartament plin de holuri cu lambriuri, Iarina ?i Maria stãteau de vorbã ca doi oameni mari, strãlucind de mândrie cã dupã vacan?a de varã, care se anun?a fabuloasã, urmau sã treacã într-a cincea.
– Mie, nu ?tiu… mi-ar plãcea sã trãiesc la Stockholm. E rãcoare acolo, tot timpul anului, ?i au rege. E foarte fain sã ai rege, toatã lumea e mai politicoasã ?i, în general, lucrurile merg mai bine. Bunicul are o pozã cu Regele Mihai. Spune cã pe vremea aceea nu se întâmplau atâtea prostii. Era altfel.
– Eu ce nu în?eleg e cum decizi dacã vrei rege sau reginã.
– Pãi cine se na?te primul devine rege, chiar dacã e reginã. Adicã… în?elegi tu.
Prin fereastra de la trei douã râsete nepãsãtoare coborau din nou în stradã, ca un sinus ?i un cosinus mergând în sus ?i-n jos pe bulevard. Fetele o ?ineau a?a încã de pe la prânz. Ca de obicei, în ultima sãptãmânã scãpaserã mai repede de la ?coalã. Au decis ca pentru ziua aceea sã-?i a?eze cartierul general acasã la Maria, unde pãrin?ii, fiind pleca?i pânã a doua zi din localitate, n-aveau cum sã le tulbure discu?iile.
Au povestit întruna. Soarele le privise câteva ore bune pe fereastrã, dar a cedat în cele din urmã ?i s-a ascuns dupã blocul vecin. Nu mai rezistase, fizic, la atâtea ?i atâtea discu?ii tratate cu atâta ?i atâta devotament. Fetele însã, departe de a se fi plictisit sau de a rãmâne fãrã subiecte de conversa?ie, nici n-au bãgat de seamã cã se înnoptase.
Auria Maria avea ochii mari, gesturile largi ?i pielea albã. Iarina însã, ca în fiecare an, devenise deja ciocolatie ?i-asta încã din primele zile de primãvarã. Era brunetã ?i, când râdea, lãsa sã se i vadã ni?te din?i atât de albi, cã-?i pãrea cã prin ea râd mai mul?i copii deodatã. Fetele se invidiau una pe alta pentru tenul lor, iar ãsta era doar unul dintre lucrurile pe care le aveau în comun.
– Nu ?i-e foame? Am o idee: sã mergem sã ne luãm o pizza de la Regal.
Fetelor le plãcea cuvântul „idee” pentru cã avea doi de „e” ?i pentru cã anun?a mai mereu o aventurã.
– E?ti nebunã? E 12 noaptea.
– ?i-e fricã? Mie mi-e un pic.
– ?i mie. Hai sã luãm ni?te cu?ite, pentru orice eventualitate.
Deliberarea a fost scurtã. În douã-trei minute, dupã ce se înarmaserã în bucãtãrie, fetele erau gata de plecare. Pizzeria Regal, prima din Cluj ?i singura la vremea aceea, le a?tepta la cam o jumãtate de orã de mers pe jos. Pizza nu putea sã fie altfel decât bunã din moment ce nu avea concuren?ã ?i mai ales pentru cã era la capãtul unui drum atât de înfrico?ãtor: era prima plimbare lungã, la miezul nop?ii, din via?a celor douã fete.
Se aveau una pe cealaltã, dar asta nu le fãcea mai curajoase, ci doar le fãcea sã uite cã le e fricã. În schimb cu?itele, ?inute la îndemânã în buzunarul bluzelor de trening, le spuneau cã se aflã în deplinã siguran?ã. Fiecare avea câte unul argintiu, cu?ite din acelea de masã, cu care nu reu?e?ti niciodatã sã-?i tai friptura, dar pe care ri?ti sã le rupi dacã le îndoi prea tare.
– Am mai mâncat pizza de la Regal. Mi-a adus tata într-o zi când era bucuros. A?a e el, când e bucuros îmi aduce câte ceva, când nu – se duce direct la televizor. E foarte bunã pizza, e chiar ca aia din filme, î?i spun eu.
– Eu n-am mai mâncat pizza de un car de ani, nu mã lasã mama. Totu?i cred cã pizza din Beverly Hills e mai bunã decât asta de la Regal.
– De ce?
– Au mai multã experien?ã.
Nu trecuse mai mult de un sfert de ceas de când plecaserã de-acasã. Au pornit pe sub tei, apoi la stânga, pe drumul mai lung. Noaptea era frumoasã ?i timp era destul pentru o plimbare cum fetele nu mai fãcuserã niciodatã.
– Ai mai fost vreodatã pe-aici? Nici eu.
Mergeau fãrã grabã. Cele patru tãlpi frãgezeau bitumul crãpat al trotuarelor Clujului de parcã ar fi frãmântat lut pentru un ora? nou. Deasupra lor cerul se rotea în cercuri mari, sprijinite pe copaci, ?i stãtea cu ochii pe cele douã fete care înaintau agale spre pia?a Cipariu. Crescuserã ?i î?i luau responsabilitatea în serios, în?elegând cã e timpul sã aibã discu?ii de oameni mari.
– Eu o sã fac altfel: o sã aduc acasã cadouri când sunt tristã, nu când sunt bucuroasã. A?a, dacã o sã-i vãd pe al?ii cã se bucurã, o sã mã bucur ?i eu. Adicã e bine sã dai cadouri ?i când e?ti vesel, cum face tata, dar nu mi se pare foarte eficient.
– Cu cadourile cel mai simplu e sã ai tot timpul unul pregãtit la tine, nu ?tii când ai nevoie de el. Eu dac-a? avea salariu cu o parte a? cumpãra cadouri. Nu mari, gestul conteazã, ?tii. Dar sã am câte unul în fiecare hainã. Chestia asta are douã avantaje. Unu: e?ti mereu pregãtitã ?i doi: când e?ti tristã nu po?i cumpãra cadouri, trebuie sã le ai deja.
Discu?ia era serioasã, iar plimbarea devenise la fel. Urmãrindu-?i umbra pe trotuare, fetele se temeau cã se rãtãciserã, fiecare pentru ea. Sunt unele lucruri care rãmân nespuse chiar ?i între prieteni.
Au ajuns pe o stradã plinã de case ?i de castani. Mai fuseserã pe-acolo ziua, dar acum locurile arãtau altfel. Erau atente la fiecare contur în parte, pu?in de fricã, pu?in pentru cã vroiau ca în noaptea aceea sã gãseascã lumea mai frumoasã ca oricând. Ciudat, de?i se vede mai pu?in, pe întuneric parcã în?elegem lucrurile mai bine.
Au cotit apoi din nou la stânga, printre blocuri, care arãtau la ora aceea ca un grup de bunici molcomi ?i ?tirbi: doar la câteva ferestre mai era luminã. Iarina ?i Maria alunecau repede pe alei, abia atingându-le. Vorbeau despre orice altceva decât despre câini, singurul lucru la care se gândeau de fapt. Împotriva oamenilor aveau cu?ite, dar de câini uitaserã cu totul când au conceput planul de bãtãlie. Abia zeci de metri mai târziu, când s-au vãzut ie?ite dintre blocuri, ?i-au regãsit tonul ?i dispozi?ia sincerã pentru taifas.
În capãtul strãzii se vedea acum un soi de cea?ã luminoasã, care venea chiar de la Regal. Încã nu se zãrea sigla luminoasã ?i nici intrarea, dar gustul imaginat al pizzei trecuse deja de buzele fetelor. Urmãtoarele câteva minute lipsesc cu totul din istoria lumii pentru simplul motiv cã tinerele domni?oare le-au socotit neinteresante. Din stradã s-au trezit direct în mijlocul pizzeriei, printre mesele îmbrãcate-n pãtrã?ele albe ?i ro?ii, ca-n strãinãtate.
– O pizza la pachet, vã rog.
Mândre, una lângã alta, fetele ?i-au pregãtit banii, numãrând chiar ?i un bac?i?. Veniserã singure, comandaserã singure, plãtiserã singure, iar chelneri?a le tratase ca pe ni?te oameni mari, doar pu?in mai mici de înãl?ime. Hotãrâserã sã-?i ducã pizza acasã ?i sã se bucure de ea acolo, doar erau copii – nu puteau sã stea noaptea prin baruri. Drumul înapoi avea sã fie mai scurt, gândeau ele, fiindcã vor merge în linie dreaptã.
Ceva însã se schimbase în mintea fetelor. Aburii care ie?eau din cutia de carton, dar ?i sentimentul misiunii atât de aproape de îndeplinire, ideea cã tocmai au avut o mare aventurã, toate astea le fãceau sã le parã mai lung ?i mai greu drumul de întoarcere. Au grãbit pasul fãrã sã-?i dea seama.
Pe trotuar umbrele lor le urmãreau fãrã sã le scape din ochi. Blocurile Gheorgheniului, cu pu?inele lor ferestre luminate, le zâmbeau ?tirb ?i superior, ca ni?te vecini care î?i vãd în casã. Fetele s-au uitat una la alta, apoi ?i-au dus pe negândite mâinile la buzunare.
– Tu-?i mai gãse?ti cu?itul? Eu nu ?tiu unde e al meu.
– Nici al meu nu ?tiu unde e. Era aici, în buzunar.
Tot drumul pânã la Regal î?i ?inuserã cu?itele în buzunarele treningurilor. La început le strânseserã puternic în câte o mânã, ca sã fie oricând gata sã le foloseascã. Cu?itele acelea ar fi speriat pe oricine, n-aveau nicio îndoialã, iar gândul ãsta le-a dat îndrãzneala sã iasã din casã. Mai apoi însã uitaserã cã le ?ineau în mânã, de parcã lamele le-ar fi intrat sub piele, umplându-le de curaj.
N-au mai stat sã se gândeascã unde ?i cum î?i pierduserã cu?itele. Pânã acasã mai aveau numai trei sute de metri ?i noaptea devenise mai întunecatã, a?a cã cea mai bunã idee li s-a pãrut sã o ia la fugã. Cu feliile de pizza sãltând între capacele de carton ?i cu armele de asalt abandonate undeva pe câmpul de luptã, fetele nu-?i mai doreau decât sã ajungã acasã. Fugeau râzând, fãrã sã priceapã dacã râd de fricã sau de plãcere. Senza?ia asta neîn?eleasã, când vrei ca un lucru sã se termine pe loc, dar ?i sã continue la nesfâr?it, aveau s-o recunoascã ani mai târziu, odatã cu primele decizii complicate.
Când au ajuns în sfâr?it sus, la etajul trei, au încuiat u?a dupã ele ?i s-au rezemat de lambriuri ca sã-?i tragã sufletele. Au început sã râdã ?i mai tare, bucuroase cã s-a întâmplat, bucuroase cã s-a terminat. S-au trântit apoi pe patul cel mare, cu ochii lor mari atingând tavanul. Râdeau ?i-?i povesteau una alteia ce tocmai li se întâmplase, ca ?i cum ar fi vrut sã fie sigure c-o sã-?i aminteascã noaptea asta pentru totdeauna.
A doua zi diminea?ã au fãcut ochi la ora ?apte din obi?nuin?ã. Le trezise soarele, curios sã afle cum le-a fost noaptea.
– Am uitat de pizza.
– Pf, o s-o mâncãm rece.
