Un job, doua joburi…
“Şi da, vor urma restructurări”. Nu mai aveam nici o urmă de îndoială şi, la fel cum îndoială nu mai aveam, nici strângere de inimă nu mai e când vine vorba despre asta. Sunt făcută să muncesc. Am învăţat plăcerea de a munci încă de la 19 ani şi nu mi-a părut niciodată rău de cafelele pierdute cu gaşca din facultate, după examen. Eram bucuroasă că mă duc să muncesc. Poate că ţine şi de ce am văzut în familie, habar n-am.
Da, am avut momente când îmi venea să mă duc oriunde în lume decât la muncă. M-au ţinut satisfacţia lucrului făcut de mâna mea, o conştiinţă mult prea puternică, un caracter mult prea ordonat.
Şi da, secunda în care chiar urma să nu-mi mai pese de ce se întâmplă, îmi dădea târcoale. Şi pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu mă mai interesează. Ştiu că am toată puterea din lume să o iau de la capăt. Ştiu că pot, la fel de bine, să spăl vase în Barceloneta sau să învăţ regie şi scenariu. Ştiu că, după atâţia ani de muncă, am prea multe cărţi necitite, prea multe stări netrăite încât să-mi poată părea vreodată rău dacă rămân fără job. Da, sigur, ar exista probleme cu lipsa banilor. Nu mă văd însă atât de slabă încât să nu rezist, să nu trec peste ele.
Mă gândesc la lucrurile care au trecut peste mine, la cele pe care le-am avut de înfruntat. Mi se par o nimica toată în comparaţie cu un job pe care îl am sau nu. Mi se pare că nimic nu este mai grav decât o boală incurabilă pe care o suferă cineva din familie. Mi se pare că importanţa unui job păleşte cu totul când un suflet de lângă tine are nevoie de ajutor. Mi se pare că o fiinţă umană, un profesionist – fie în ale spălatului de vase, fie în ale astrofizicii – trebuie să iubească, în primul rând, munca pe care o face, şi nu locul în care se află.
Efectul corporatist naşte monştri. Pe lângă faptul că ne face să uităm cine suntem şi cât de importante sunt alte lucruri în viaţă decât peşinul lunar, ne omoară ambiţia adevărată: aceea de căuta să fim mai buni în ceea ce facem.
Sunt sătulă de securi deasupra capului, care nu mă fac un şi mai bun profesionist, ci un executant mult mai stresat. Ideea că nu voi avea ce munci nu mă mai sensibilizează şi refuz să accept mutaţii emoţionale doar pentru că, poate, într-o zi, voi primi, ca orice alt număr de pe listă, vestea că nu mai lucrez aici sau acolo. Ştiu că, oriunde am lucrat – în spălatorii auto sau în corporaţii – am încercat să dau tot ce pot, să-mi plec urechea la sfaturi, să plătesc greşeli, să învăţ ceva în fiecare zi. Ştiu că am cunoştinţe pe care nimeni nu mi le va putea lua atunci când aş semna o demisie. Ştiu că nu jobul îl face pe om, ci invers. Şi ştiu că, da, în practică e mult mai greu decât în teorie, atunci când îţi numeri banii de pâine şi îţi dă cu minus. Been there, done that.
Ştiu, însă, că pot mai mult decât o pâine şi că nici o fiinţă din lumea asta nu merită să-şi piardă neuronii (în cazul fericit în care îi are sau îi mai are) pentru un job. Citeam, deunăzi, nu mai ştiu exact unde, că ne-am năpustit în Bucureşti pentru “un trai mai bun”, “un job mai bine plătit”. Deşi sunt din Bucureşti, am aceeaşi impresie despre mine. Am luat for granted faptul că sunt născută aici şi că tre’ sa-mi câştig pâinea în stil corporatist. Nici măcar nu m-am gândit vreodată dacă e tot ceea ce pot face. Dar ştiu că, atâta timp cât am două mâni şi două picioare, mă voi descurca. Prin urmare, aleg să demisionez din toată nebunia joburilor pe timp de criză. Am altele mai bune de făcut, cum ar fi, de exemplu, să muncesc.
