Ce suntem si pe unde ne-am pierdut, oare, esenta?
În fiecare dintre noi zace cineva- un copil, un adult, un alter-ego. O entitate ce aşteaptă să fie descătuşată şi eliberată. Adevăratul eu, tu, el, ea. Noi, dar în alte variante şi cu alte trăsături, cu alte întrebări şi răspunsuri.
Observ cu tristeţe cum noi, oamenii, ascundem în adâncurile noastre sămânţa. Ascundem în noi extremităţi ale fiinţei noastre pe care le învelim în egoism. Le păstrăm pentru viitor, ferindu-ne de prezent. Fricoşi, alegem să tragem perdeaua peste ele, să purtăm masca şi să jucăm jocul dur şi nedrept al vieţii, al societăţii, al umanităţii. Alegem să fim diferiţi, să ne fie frică, să capitulăm; alegem.. eşecul.
Trăim o viaţă cu impresii care se schimbă, ciclic, rotindu-se mereu în jurul aceloraşi tipologii umane de neclintit. Observăm şi judecăm, prin filtrul raţiunii noastre interioare fără a fi sinceri cu noi şi cu ceilalţi. Minţim, înşelăm, trădăm, înjunghiem, rănim, pentru că toată lumea face aşa. Pentru că suntem slabi.
Dar oare cum suntem noi, cu adevărat şi ce ascundem sub mască, atunci când în jurul nostru nu se află decât cei patru pereţi întunecaţi ai unei camere goale şi noi, cu sufletele hoinărind în voie?
Abia atunci cred că sufletul nostru-ţi găseşte curajul sa spună: Uite, ăsta eşti TU cu adevărat!. Abia atunci ne dăm seama că suntem invincibili, tocmai pentru că suntem slabi. Că suntem puternici, pentru că suntem sensibili. Că gândim limpede şi profund, pentru că ştim ce e mai bine pentru noi. Că găsim răspunsuri, pentru că avem întrebări. Că ştim ce e corect, pentru c-am simţit răul pe pielea noastră. Că ştim să visăm, pentru că iubim. Că ştim să fim darnici, pentru că avem inimă. Că şi ştim să supravieţuim, pentru că suntem verticali şi de neclintit. Că avem calitaţi, tocmai pentru că suntem plini de defecte. Că totul în jurul nostru gravitează, de fapt, pentru fericirea celui de sub carapace. Pentru ceilalţi (din) noi.
Am încercat să-i citesc pe oameni în ochii lor şi m-am întâlnit cu felurite aspecte ale stărilor lor. Am văzut bunătatea, frumuseţea, seninătatea şi optimismul sclipind în priviri. Am văzut dorinţe puternice de izbândă şi expresii întunecate ale eşecului. M-am întâlnit cu lacrimi şi zâmbete, cu speranţe şi atitudini de resemnare. Cu sufletele şi trăirile lor.
Mă tot gândesc de vreo două zile-ncoace că în noi zace, totuşi, esenţa noastră cu viaţă şi raţiune, o variantă în miniatură a ceea ce suntem, mai aproape de adevăr. Că în spatele maştilor există cineva care se sacrifică în aşa fel încât noi, carapacea, să facem ce trebuie pentru a supravieţui în societate. Pentru că a face ceva ce nu vrei să faci, dar trebuie, pe undeva te consumă, te roade, te macină. Şi că, în ciuda tuturor acestor lucruri, găsim în noi rezistenţa şi puterea de a merge mai departe. De a supravieţui.
Şi ştii de ce? Pentru că suntem eroi..
