Interminabil, energic, monoton. Miroase-a depresie, a fum, a moarte. A nimic. Persistă-n aer un iz de distrugere, de nenorocire.. Miroase-a necaz.

Toarnă cu găleata-n stânga şi-n dreapta, de la prânz într-una. Şi atâtă apă şi atâtă tristeţe curge peste noi, ca şi cum butoiul cu suferinţe a ajuns la suprasaturaţie şi-acum se cere răzbunat..

Şi plouă. Plouă aprins, plouă cu foc, plouă cu regrete. Duhneşte-a inimi frânte, ce-şi plâng balada tragică. Sufletele se plimbă, singure, pe strâzile pustii şi-ntunecate, fără destinaţie, căutând în zadar un remediu pentru rănile lor necicatrizate peste care curge, curge neîncetat, răul, picătură cu picătură..

Ploaia ascunde, asemeni unei cortine de teatru care cade, conştiincios şi cuminte, la finalul fiecărui act, poveşti şi destine. Destine întunecate şi dezechilibrate, bântuite de umbra insistentă a suferinţelor. Destine la anaghie. Destine..

Mă doare că plouă. M-apasă greu, aşa cum m-apasă suferinţa cuiva drag, căci şi-ale mele amintiri îngropate se trezesc, răvăşindu-mă ca şi altă dată, să-mi lăse urme de noroi în suflet, pe care să mi le spele tot ea, ploaia nebună, şi să mi le-nchidă-n cufărul prăfuit menit să le găzduiască pe vecie.

Mi-e greu, mi-e trist, mi-e chinul apăsat, a miros de lacrimi sărate risipite-ntre cuvinte şi vorbe grele. Mă deprim la vederea unui cer care mai că se rupe-n două de atâta suferinţă, durere, întristare. Mi se strange inima c-atâta natură poartă-n spate-o aşa povară şi-mpart suferinţa cu cei ce suferă. Involuntar, gândul meu cald zboară către sufletele sfâşiate sub cărămizi întregi de durere, mai slabe şi mai moi decât al meu, călit în faţa revărsărilor sezoniere de apă şi gri.

Aşadar, în seara asta întind o mână celor ce suferă şi le ofer, cu căldură, un cuvânt drag şi-un strop din optimismul meu nemuritor, flacără veşnică- eternul meu prieten şi sprijin.

PS: Ai lăsat vreodată ploaia să-ţi picure sufletul?


Obtine usor permisul de conducere, rezolvand pe www.odat.ro toate chestionarele auto drpciv ce iti pot pica la examen.