În prag de Moş Crăciun, m-am trezit lovită, pe nepregătite, de dovada tulburătoare a inexistenţei unei credinţe în care am investit, timp îndelungat, bucăţi consistente din mine. Şi nu, nu e vorba de Moş Crăciun, despre care se spune prin târg că nu ar exista cu adevărat..

Am aflat zilele acestea că prietenia nu există. Am închis ochii şi mi-am pus mâinile pe faţă, sperând ca, totuşi, să nu fie adevărat. Dar a fost. Şi este. Şi am plătit scump, cu iluzia întunecată a îndoielii înfăşurându-mi gândurile, cu sacrificii şi durere, cu sufletul bucăţi în mână şi cu ochi împăienjeniţi de lacrimi.

Mi-am dat seama că, oricâte sacrificii ai fi dispus să faci şi ori de câte ori ai încerca să închizi ochii în faţa greşelilor celui de lângă tine, el tot te va minţi, având grijă să-ţi păteze cu noroi pecetea propriei încrederi investită cu dăruire şi confesiuni preţioase. Doare, şi nu-i uşor. Căci un suflet se poate goli în câteva clipe, acolo unde ai muncit o viaţă ca să-l umpli. Dar nici nu poţi ierta la infinit, limitându-te la a te oferi necondiţionat pentru cel de lângă tine, pe care-l numeşti, uneori cu mândrie, prieten.

Nimic nu merită. M-am izbit, dezamăgită, de umbra neîncrederii. Mă doare, dar o să-mi treacă. Şi, la fel cum am căzut, o să mă ridic iar, mai puternică, mai fermă, mai hotărâtă şi cu lecţia învăţată. Cu încrederea lipită, probabil gata să fie acordată cuiva care s-o merite şi căruia să-i folosească la ceva.

Mi se pare nedrept, câteodată, de cât de răi pot fi oamenii. Şi de cât de maleabili sunt cei înşelaţi..

Trăiesc într-un univers care-mi impune să fiu corectă. Am încălcat, însă, şi reguli lăsând de la mine, am închis vorbe şi fapte usturătoare ca să nu distrug zidul de armonie dintre mine şi ceilalţi, de dragul unei prietenii evocate doar prin puterea dulce a cuvântului. Am lăsat să se umple paharul de dragul de a nu distruge frumosul din ceea ce am numit până acum prietenie şi-am răbufnit, când ultima picătură a dărâmat întreaga construcţie.

Din toată această experienţă, recunosc, nu am învăţat nimic remarcabil. Doar mi-am amintit de ce urăsc mincinoşii. Şi trădătorii. Pentru că, indiferent ce-ar spune după, nu te pot face să-ţi treacă. NU-ţi pot închide rănile şi nu-ţi pot şterge lacrimile. Dar te pot determina să te schimbi şi să-ţi îngropi adevărata faţă sub măşti pe post de scut ca să nu te mai frigi şi a doua oară. Căci, în fond, nici nu merită.. Sau da?! Până acum m-am ales numai cu NU-urile, căci se pare că DA-urile încă mai întârzie să apară..

Dar nu-i nimic. Astăzi am închis o uşă, mâine o să deschid o fereastră.. şi, independent de noi, viaţa merge mai departe..