Epilogul iubirilor imperfecte
La început am fost doar doi. Apoi a năvălit peste noi, nesperată, iubirea pe care am visat, şi eu, şi el s-o trăim la intensităţi ilegal de mari şi la care am poftit, pe furiş, timp îndelungat, cu lăcomie. Neştiutori în faţa vulcanului mocnind, ne-am unit gândurile şi-am decis că excesul strică, aşa că am luat decizia raţională de a ne hrăni cumpătat, în fiecare zi, cu doze mici din siropul magic, să ne-ajungă pentru o dulce, plăcută eternitate împreună.
Timpul s-a scurs pe nesimţite sub traiul nostru blând şi fără frică până într-o zi, când, pe fundul borcanului nostru nu a mai rămas decât un strop neaşteptat de mic din licoarea legăturii noastre. Disperaţi amândoi, cu gând să nu ne rupem unul de altul, ne-am afundat în convenţii formale şi-am pus la bătaie puterea fiecăruia de a se sacrifica, zicând că, poate, om trăi, până la urmă, visul nostru de-o eternitate, visat în doi de la început.
Ne-am jucat aşa, ca doi copii neştiutori de rele, în nevinovăţia noastră, o perioadă, ne-am închis ochii în faţa greşelilor celuilalt până când, cu timpul, ne-am dat seama că aproape nu mai avem ce să ne spunem. Ne-am ferit de borcanul aproape gol, sperând că, astfel, o să fim veşnic legaţi de-o picătură de iubire menită să fie salvarea noastră până când moartea (şi, poate, nici ea) ar fi urmat să ne despartă.
Când, în final, nu am avut ce să ne mai spunem cu adevărat, iar întrevederile noastre luaseră calea lacrimilor şi-a celor mai acide reproşuri proiectate direct în inimile noastre şubrede, cu colţurile frânte, ne-am închis sufletele unul în faţa celuilalt şi-am plecat, fiecare dornic să-şi exercite farmecul şi să-şi oglindească fericirea într-o altă, mare, eternă iubire..
Tăcuţi, ne-am făcut bocceaua şi ne-am împărţit, pe din două, trecutul împreună, cu bune şi cu rele. Când am dat peste borcanul nostru, însă, ne-am uitat amândoi, miraţi, ca să constatăm apoi că, de fapt, nu se ştie cine a lăsat capacul deschis şi cum ultimul nostru strop de iubire s-a evaporat când noi eram, poate, mult prea ocupaţi (ce paradox!) în încercarea noastră de a fi împreună pentru totdeauna..
Cu bagajele făcute, unul în spatele celuilalt, am pornit fiecare pe drumul lui, cu regretele şi frustrările personale veşnic alături. Din toate astea, eu (şi, cine ştie dacă şi el) nu am rămas decât cu dezamăgirea că poate cineva, oricine dintre noi, ar fi putut să-şi abandoneze orgoliile personale pentru o clipă doar, şi să-i strige celuilalt că iubirea noastră se duce.. se stinge, aşa cum ştiam bine amândoi, dar nu voiam s-o spunem cu glas tare..
Poate că atunci, amândoi am fi plâns că ne pierdem, iar din străfundurile sufletelor noastre ar fi răsărit, din nou, bobocul iubirii reîncarnate într-o îmbrăţişare pătimaşă. Dar nu. Eu m-am consolat reproşându-i cu gândurile tăcute că, din cauza lui, începusem să mă îndrăgostesc de altul, iar el, probabil, găsise că eu nu l-am iubit destul şi că altcineva îi merita pe deplin iubirea.
Uite-aşa s-a prăbuşit universul nostru clădit îndelung cu grijă, menit să reziste ceva eternităţi. Ce-a rămas sub dărâmături? Vreo două fotografii, o valiză de clipe fericite conservate-n amintiri şi-o umbră usturătoare de regret, pe care le-am păstrat într-o cutie ca dovezi sublime ale destinului nostru împreună.
Şi, totuşi, câte iubiri nu au pierit aşa? Multe. Dar pe câte am reuşit să le recuperăm? Eu.. nici măcar una..
