Viata mea e probabil in alta parte
De sărbători, am evitat cât am putut televizorul menit să mă corupă în mulţimea celor care au urmărit cu mare plăcere programul special pregătit cu această ocazie. Încercând, totuşi, să găsesc ceva decent de urmărit, am dat, inevitabil, peste aceleaşi dovezi pure ale esenţei, a ceea ce sărbătorile scot din noi, a ceea ce ne caracterizează şi cu care ne fălim şi care devin, după cum se pare, o nouă tradiţie în rândul românilor civilizaţi.
Manelişti şi rromi, minţi înguste cu destine mediocre, domnişoare supradichisite în paralel cu orice formă de estetic, rânjind şi defilând fără jenă prin platourile posturilor de televiziune în ideea de a capta auditoriul şi de a câştiga ceva, orice, în cursa pentru rating. Să mai scriu? [..fără cuvinte..]
Îmi aduc aminte că îmi povestea cineva că, la revoluţia din ‘89, circula sloganul, foarte popular la acea vreme, “Nu ne vindem ţara!”. Ei, acum mă tem c-am dat-o pe gratis..
Mi se pare absurd şi, oarecum, incorect că bunul-gust, bunul-simţ şi, mai ales, cultura pălesc în faţa greilor cu euroi, tone de aur, tupeu şi haine mega-sclipicioase. Mi se pare anormal, când, de-a lungul anilor, s-au purtat războaie grele pentru educaţie şi cunoaştere, valori care, pentru majoritatea oamenilor din ţara noastră, şi-au pierdut înţelesul şi menirea, în faţa nepăsării şi a ignoranţei de care au dat dovadă.
Îmi pare rău, uneori, pentru mâna de oameni care mai luptă pentru cunoaştere, Îmi pare rău, căci există resurse şi posibilităţi, însă regresul bate progresul, iar viaţa bate filmul.
Aşa că viaţa mea e, probabil, în altă parte, căci pe aici o tot caut de ceva vreme şi văd că încă nu se iveşte, iar în ceea ce se vede, nu mă regăsesc. Poate, undeva, dincolo. Dincolo de graniţă, departe de universul manelizat pe care-l numesc, în absenţă de altceva, patrie. Departe de speciile absolut respingătoare care vor să domine. Departe de circul ăsta de 2 lei. Departe de oameni care nu se mai numesc oameni..
Şi atunci cum să (ne) fie bine? Cum să trăim bine?
