Disconfortul de a fi cine esti
Recent, am sesizat un fenomen care m-a determinat să-mi întorc privirea (deşi nu pentru mult timp) asupra unei categorii de oameni pe care i-am (cam) neglijat cu neruşinare în ultima vreme şi pe care nu prea ştiu cum să-i numesc..
Ceva timp am primit pe blog câteva comentarii anonime în care mi s-au adus tot felul de acuzaţii fără niciun fundament real şi cărora nu le-am găsit nicio justificare. Pe unele le-am ignorat şi le-am şters, la altele am şi răspuns, trăgând câte-un semnal discret de alarmă, zicându-mi că, astfel, autorul va înţelege, poate, că eu mi-am rezervat dreptul de a le modera şi că opinia sa (care, fie vorba între noi, nu respecta nişte reguli esenţiale ale limbii române şi ale tehnoredactării) nu este compatibilă cu un minim de bun simţ şi nici cu vreo latură a subiectului tratat de mine în postările cu pricina. Punctul culminant, însă, a fost câştigat de o penultimă remarcă ticsită de acuzaţii şi presupuneri care vizau persoana mea, urmată, la sfârşit, de afirmaţia: “doresc sa imi pastrez anonimatul pentru a nu strica o relatie prin acest sfat cat de cat prietenesc.”.
Chestiunea asta mi-a dovedit mie, încă o dată, că unii (categorie în care o includ şi pe respectiva persoană) suferă de un grav disconfort în a-şi însuşi cu demnitate faptele, vorbele şi eventualele “sfaturi prieteneşti”, prin atribuirea identităţii lor.
Pentru mine, povestea nu a însemnat mare lucru. Mi-a oferit, ce-i drept, un pretext pentru a scrie ce cred despre astfel de personalităţi (mai degrabă mi-a adus aminte de existenţa lor) şi m-a făcut să îmi mai întorc privirea către aceste specimene cu care nu am mai nimic în comun şi pe care le evit din n motive foarte serioase.
Ştiu că nu există omul perfect. În consecinţă (şi acesta este un avantaj, cred eu), în orice stadiu ne-am afla, există tot timpul loc şi de mai bine, de progres, de evoluţie. De cealaltă parte, însă, există şi şansa de a te îndrepta spre declin, luând calea regresului şi-a involuţiei. Depinde, totuşi, de dorinţele, de priorităţile şi de aspiraţiile şi, mai ales, de alegerile fiecăruia. Ce nu înţeleg şi nu cred c-am să înţeleg vreodată este câte: cam câte capre ale vecinului ar trebui să mai moară ca să-şi vadă fiecare de treaba lui?
