Sa moara capra vecinului. Da, si aia online

O luna si jumatate fara Facebook si Twitter. Fara aplicatii de mobil, fara nici o legatura cu socializarea online. Am decis asa pe 25 iulie, dupa ce m-am trezit ca pe Alex il suna cineva – persoana pe care o respect si cu care am actionat intotdeauna cu mult bun simt – si il intreaba “Auzi, Toni a povestit lui X despre evenimentul ala din viata mea?”.

In conditiile in care imi plac oamenii doar daca imi plac, si nu pentru ca e hip, trendy, cool sa te inconjori de mase prietenoase, ca altfel nu dai bine, am spumegat, m-am enervat, m-am dat cu capul de toti peretii; in conditiile in care o sa mor, probabil, cu prea multe secrete in mine, pentru ca nu-mi place sa duc vorba de colo colo.
Show-off sau socializare?

In fine, am trecut peste insa am inceput sa cochetez cu gandul ca ar fi cel mai bine sa las dracului retelele de socializare deoparte, satula de porcarii din astea, pe principiul “Ce e personal, ramane personal”. Dincolo de nevoia romanului de a duce vorba mai departe – nevoie care ii transforma pe altii in victime colaterale – nu pot sa nu remarc alte doua lucruri: nevoia de show-off, de a te da mare si, adeseori, incapacitatea romanului social de a se bucura pentru lucrurile bune care i se intampla altuia.

Poate exagerez, dar am, uneori, impresia ca, la coltul fiecarei strazi si, implicit, la coltul fiecarui profil dintr-o retea din asta, sta un grup de indivizi gata sa dea cu paru’. N-am inteles niciodata invidia fata de avutul altuia ori fata de intamplarile fericite prin care ala trece. OK, pot sa pricep ca te lasa rece ca aluia ii e bine si, deci, ca nu reactionezi. Dar nu pot sa pricep populara oftica. Nu-i o fabrica de bine din care, daca unii iau mai mult, altora nu le mai ramane nimic.
Principii si principii

Vezi si:  De ce ar trebui sa ai incredere absoluta in partenerul tau?

Nu te tine nimeni legat, incatusat, departe de a o lua pe calea la capatul careia vei avea parte si tu de bine. Daca Pompilia, sa zicem, merge in vacanta in Tenerife, asta nu inseamna ca tu n-o sa mergi. Nu merge in locul tau sau pe banii tai. Nu-i este ei bine si tie nu-ti mai e. Deci, nu te inverzi, ca e self-damaging.

“Al dreacu’ ala, ai vazut pe unde se plimba? De unde-o fi furat?” sau “Ai vazut-o p-aia ce da boarfe da firma are in poze? A dreacu’ parasuta!”. Ma, oameni buni, voi sunteti normali? Adica eu inteleg niste limite ale creierului, dar aici vorbim deja de valori negative, de reactii care nu-i caracterizeaza nici macar pe aia din triburi.

Da, cred in dorinta omului pentru mai mult, pentru mai bine, pentru mai repede. Mi se pare normal sa vad ca oamenii isi doresc sa arda etape, ca spera intr-un bine mai rapid. Pot sa inteleg si cele mai dubioase cai prin care unii ajung sa aiba ceea ce isi doresc atat de mult – de la delapidare, furt, la prostitutie si incalcarea altor principii. Da’ nu inteleg cum isi poate dori cineva ca altul sa nu aiba. La ce te ajuta sa gandesti asa si cum poate o astfel de dorinta de mai bine sa dicteze apucaturi de invidie si de “sa moara capra vecinului”? Daca moare capra, ce dracu’ mai faceti cu ea?

“Vreau sa slabesc, ca sa le arat ca pot”. Huh, are you like for real? Eu credeam ca vrei sa slabesti ca sa te simti mai bine, fizic si psihic, sa fii un om sanatos si sa nu te sufoci cu propria grasime, peste cativa ani. Da, ca poate te-ai simtit jignita, la un moment dat, de remarcele altora cu privire la gabaritul tau depasit, pot sa inteleg. Pot sa inteleg ca vrei sa slabesti SI ca sa le arati unora ca poti. Dar de la “si pentru asta” la “exclusiv pentru asta” e o cale lunga. Si bolnava.
Personal sau profesional?

Vezi si:  Ce sunt modelele mentale?

Revenind, de mai bine de o luna de zile, am incetat aproape orice contact cu Facebook, Google+ sau Twitter. Am intrat de vreo doua ori si bine am facut. Aveam o multime de mesaje acolo, unele profesionale. Am avut mai mult timp sa interactionez cu oamenii face2face si, pentru a nush cata oara, am concluzionat ca lumea e mica.

In tot acest timp, pentru ca mi-a fost pur si simplu lene sa-mi dezactivez alertele de Google+ si am primit cate o notificare pentru fiecare nene/tanti care m-a adaugat in Circles, exist in nu mai putin de 197 de cercuri. In conditiile in care nu am scris nici macar un status acolo, ci doar mi-am importat, la un moment dat, fotografiile din Facebook, mai mult ca sa incerc serviciul cu pricina. Inca o data: in cercurile a 197 de persoane, dintre care, cu indulgenta, cunosc doar vreo 30.

In fine, long story short: Facebook – in cazul cercului meu de cunoscuti, a devenit un gest reflex. Adeseori, oamenii nu-mi mai trimit mailuri, ci mesaje acolo. Ma cunosc azi cu o persoana, seara am un “Add as friend” care asteapta sa apas “Accept”. Profesional, Facebook (si, probabil, Twitter, daca m-as hotari odata sa-i dau credit o perioada mai lunga) ajuta. Prin urmare, profesional, o sa ma intorc acolo. Altfel, vacanta mea, muzica mea, familia mea, cainii mei, gusturile mele, angoasele mele, raman aici si prin Instagram, departe de capre moarte si de invidii pe care n-o sa le inteleg vreodata.