Shoulda
Uneori, trec pe lângã un bãiat. E slab, curat, stã pe niște trepte de la intrarea într-un bloc. Aparent, cerșește. Nu spune niciodatã nimic. Doar privește în gol. E palid, îi vãd vase mici de sânge sparte pe obrazul drept. Ochii sticloºi sunt mereu îndreptaþi spre ceva, într-acolo, într-un acolo. Se uitã, dar pare cã s-a resemnat. Nimic, niciodatã. Mozaicul ãla de ciment pe care stã e mai cald decât o sutã de priviri de-ale lui, puse la un loc.
Astãzi, cineva i-a întins bani. Mâna i-a luat, ochii au rãmas þintuiþi, ca ºi când n-ar fi luat banii. Am vrut de prea multe ori sã mã opresc. Nush, poate nevoia de a-l ajuta. Mi-a fost rușine sã scot bani. Cât mai costã 400 de grame de nefericire? Plãtiți cash sau cu cardul? Doriți și-o pungã? Mi-a fost rușine de bocancii noi pe care-i cãram. De bocanci aveam nevoie?
Astãzi, era mai rece decât frigul de afarã. Privirea, tot acolo. M-am simþit neputincioasã. M-am oprit înainte de a-i bruia câmpul vizual. M-am întors o stație de tramvai. Am traversat pe la trecere. Când am ajuns vizavi de locul în care știam cã stã, m-am uitat, deși știam cã mi-e imposibil sã vãd pânã acolo. Am simþit, totuºi, cã i-am bruiat orizontul. Unii cerșetori n-au pancarte cu mesaje.
Vezi tu, dragul meu prieten, de aia scriu rar aici. De aia îmi consum literele în bloguri superficiale de beauty, în povești neterminate pentru copii, in bocanci. Sunt mov și nu dor.
