Astazi te iubesc, maine… mai vedem noi!
Aud mai mereu poveşti despre amoruri duse demult pe apa sâmbetei şi despre iubiri cărora le lipseşte, paradoxal, iubirea. Mi se pun faţă în faţă, aşezate frumos, istorii rupte din aceeaşi realitate, care se deosebesc, inevitabil, prin lucruri mici, dar esenţiale, menite să dea glas şi suflu unor relaţii care se vor aducătore de fericire şi de împlinire.
M-am temut mai mereu că romantismul ăsta nu a dispărut aşa, de la sine, în ciuda tuturor speculaţiilor de pe margine. Şi-am sperat neîncetat că o fărâmă, oricât de mică, a mai rămas şi azi, măcar aşa, de sămânţă. Infime, însă, concretul şi dovezile s-ascund şi fug de ochi care nu ştiu să priceapă, lăsând în urmă eşecurile şi lacrimile şi despărţirile, cu toate ale lor, ce sporesc valurile de neîncredere şi de îndoială cronică printre rândurile neîntrerupte de oameni cu speranţele irosite.
M-am întrebat mereu de ce unii oameni se complac în situaţii pe care nu le vor, dacă au posibilitatea să aleagă să le fie mai bine, mai cald, mai pufos. Şi mi-a fost imposibil să-mi răspund şi să înţeleg, totodată, relaţiile în care cei doi, pretinzând o iubire pătimaşă, trăiau unul pentru celălalt până când următoarea ceartă -cu lacrimi, reproşuri şi tot tacâmul…-, programată minuţios la intervale egale de timp, parcă, avea să-i aducă din nou pe un drum împreună, ca-ntr-un ciclu nesfârşit din care lipseşte constant ceva.
O altă poveste vizează personajele care, faimoase pentru câte-un trecut presărat cu călătorii aventuroase dintr-un aşternut în altul din care nu se alegeau nici măcar cu un suvenir când zorile crăpau nopţile înnegrite de-atâtea păcate, răspândesc furioase teorii şi critici la adresa iubirilor perfecte, către care privesc adesea cu invidie şi cu ură. Aici, mărturisesc spăşită, mi-a fost pe deplin imposibil să înţeleg. Dar, de sub aripa unor amărăciuni de a doua zi, mi s-a spus un singur lucru: că marile iubiri nu se caută, zadarnic, prin aşternuturi. Şi că nici nu se găsesc acolo, pe-încercate, ca pepenii lucioşi de pe tarabele pieţelor de vară.
La un nivel ceva mai înalt, cred că e inutil să mai vorbesc despre ponderea căsătoriilor care, în loc să lege om cu om, prin iubire, leagă oameni de clădiri, de bani, de relaţii şi de tot felul de foloase materiale, care se dobândesc cel mai des prin metode neortodoxe, dar care se plătesc scump, cu sacrificii nedemne de o fiinţă umană. Şi nu, nici aici nu pot să înţeleg de ce, când ai o singură viaţă, scurtă şi complicată, trebuie să ţi-o complici mai tare şi mai pompos. Pentru că ştiu sigur că, în nopţile friguroase de aspre singurătăţi, nici banii, nici casa şi nici maşina nu îţi vor ţine de cald şi nici nu îţi vor alunga negreşit coşmarurile…
Dar zadarnic scriu, sper şi cred. Afară, în lumea largă, sunt mulţii şi multele care-şi măsoară iubirile numai în cifrele conturilor din bancă, în oglinda maşinilor pe care le conduc şi în bijuteriile cu care se împodobesc şi se fălesc din zori şi până când averea partenerul se reduce drastic (şi iubirea îşi pierde, la propriu, valoare, proporţional cu substratul material oferit la schimb…). Şi-atunci îşi plâng teatral luxul şi confortul pierdut, până când un nou sponsor, pardon, o nouă iubire, răsăre întâmplător dintr-un Jeep pe strada lor, luminată mereu. Departe de ei, însă, zâmbesc cei pentru care nu a răsărit nimeni, decât soarele, şi care şi-au încredinţat naiv soarta în perna călduroasă şi veşnică a dragostei, fără să dea nimic la schimb, decât iubire şi-atât. Şi nu pentru o zi, două sau trei…
