(RO)mania
Ce poate fi mai rău decât să te naşti în România? Să te naşti în oricare altă ţară şi să ajungi în România.
Şi nu, nu am nici o mustrare de conştiinţă când spun asta. Nu am o problemă cu oamenii, cu românii. Am o mare problemă cu ţara.
Cu jegul, cu drumurile, cu oraşele împuţite, cu lipsa condiţiilor de trai într-o mare bucată de Românie, cu nepăsarea guvernanţilor, cu faptul că, pentru a putea trăi decent, românii fug din ţară. Cu incapacitatea autorităţilor de a trasforma multele şi superbele zone turistice româneşti într-unele profitabile.
Cu marii corupţi, cu micii corupţi şi cu şpaga. Cu faptul că nimeni nu face nimic în sensul asta. Cu prea mulţii bolnavi şi prea puţinele soluţii. Cu fraudele şi cu bătrâneii care numără mărunţii ca să-şi cumpere o pâine pe care să o mănânce nu cu mâncare ci cu ceai, după ce au muncit o viaţă întreagă.
Nu pot să fiu de acord cu taxa de poluare auto, cu impozitele şi taxele aberant de mari în peste 90% din cazuri. Şi pe care mi-aş dori să le vad materializate cumva. Cu nepotismul politic şi cu inegalitatea şanselor pentru cei care nu au pile, relaţii sau cum le-o mai spune.
Nu pot sa fiu de acord că, într-o Românie a lui 2008, oamenii scot apă din calorifere ca să se spele. Pe ei şi pe nou-născuţii lor.
Nu pot spune da unei ţări care îşi alungă oamenii. Care are în centru furturile, corupţia şi non-valorile. Nu pot spune da unei ţări perfecte pentru Ştirile de la ora cinci.
Nu pot tolera o ţară în care marii infractori se lăfăie în timp ce bătrânele de 80-90 de ani îşi petrec ultimele clipe în închisori. Nu pot să nu strâng din dinţi când singurele iopstaze în care mai văd şcolile româneşti sunt fie la început de an şcolar, când sunt prea şubrede pentru a primi elevii, fie când copii de 14 ani sau pe-acolo se ciomăgesc în toată regula.
O ţară în care libertatea de exprimare este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire. O ţară în care ziariştii sunt şi acum ciomăgiţi de burtoşii cu puterea financiară în mână, doar pentru că încearcă să-şi facă meseria.
Că e în Patagonia sau în Burkina Faso, în Spania sau în Italia, românul e român. România, în schimb, îşi pierde identitatea şi coerenţa. E haotică şi amorţită într-o stare din care cred că nimeni nu o va putea scoate. Nu prea curând, cel puţin.
