Mai încet
Am fost într-o searã la deschiderea unui festival de artã contemporanã. Vreo douãzeci de sãli ale vechii clãdiri a Zemstvei din Chișinãu erau pline ochi de ochi veniți sã-i întâlneascã pe invitați. Oamenii treceau dintr-o salã într-alta, încercând sã descifreze gândurile artiștilor care așezaserã coli de tablã între proiecții orizontale, desene de mânã lângã râușoare artificiale și actrițe-balerine peste teancuri de pantofi vechi.
Stãteau câteva minute în fiecare camerã, ca în fața unei ghicitori. Se minunau, schimbau douã vorbe, fãceau o fotografie și apoi plecau spre ghicitoarea vecinã. Casa era un furnicar: grupuri-grupuri, vizitatori vorbind în gura mare treceau încolo și încoace, fãcând ferestrele sã amețeascã de atâta agitație.
Când am ieșit dintr-o camerã înaltã, pictate alb-negru în ucraineanã, m-am pomenit în intersecția suprapopulatã a douã holuri mari, cu pereții scorojiți. Un „T” prin care curgeau oameni în toate direcțiile, ca o rãscruce de râuri cu câte douã benzi pe sens. Am atins cu gambele gambele tuturora și am purtat umerii altora, atât de aproape eram unii de alții. Abia apucasem sã-mi dau seama cã nu mai vãzusem așa o aglomerație de la televizor, la reducerile din magazinele americane, când am simțit cã valurile acelea de oameni se retrag dintr-odatã spre pere?i.
Fãceau cu toții loc unei fete brunete, îmbrãcate în negru și purtând bocanci militãrești, brune?i la rândul lor. I-am fãcut loc și eu. Ea mergea cu încetinitorul, fãrã oprire, fãrã vorbe, fãrã sã se uite la cei de lângã ea. „E vreun performance ciudat”, mi-am imaginat. M-am gândit la ce-o fi vrut sã demonstreze. Mi-am imaginat cã cineva ne observã reacțiile, ba poate chiar le strânge într-un film pe care îl monteazã repede și îl proiecteazã la plecare. M-am gândit cã poate mai e o etapã, într-o altã camerã sau pe un alt hol, un loc în care ne vom întâlni din nou cu fata brunetã sau cu colegii ei. Pânã sã mã hotãrãsc la care din variante o fi corectã, fata, așa încet cum mergea, dispãru la orizontul îngust al holului. Marea de oameni se adunase deja în spatele ei.
Ne-am încheiat plimbarea prin camerele vechii gubernii și ne-am adunat în sala de bal, sub un stroboscop din viitor. Începuse petrecerea, barul se golea ușor-ușor, iar microfonul și chitara treceau din mânã în mânã, pe la amatorii mai curajoși.
La est de Prut existã un tip de bere nefiltratã cãreia i se spune bere vie, dupã o traducere directã din rusã. Îmi luasem o bere vie de la bar și mã pregãteam sã o cunosc mai îndeaproape când bruneta cu bocanci militãrești mi-a ieșit din nou în cale. Dansa cu vitezã normalã și am decis sã trec pe lângã ea cu încetinitorul. A zâmbit și mi-a spus „se vede altfel lumea, așa-i?”.
Mi-am dat seama atunci cã performance-ul nu era despre mine, nu era despre noi. Era despre ea, despre fata brunetã. O piesã de teatru fãcutã pentru actori, nu pentru spectatori.
„Când mergi încet ai timp sã observi. Ai timp sã dai atenție unor gesturi pe care nu le poți niciodatã vedea la vitezã normalã. Când te forțezi sã mergi încet simți cum trece timpul. Am pãțit așa, cu încetinitorul, vreo douã ore. Am avut vreme sã-i vãd pe toți cei pe lângã care am trecut așa cum ei nu s-au vãzut niciodatã și-am avut vreme sã mã gândesc la mine.”
